Se întoarse apoi spre ușă și o deschise larg. Făcea toate acestea fără să mai privească pe ceilalți; parcă ar fi fost singur și s-ar fi pregătit să primească pe cineva. Se auzea răsuflarea celorlalți, grea, anevoie stăpînită.

— Încă o dată vă rog, nu vă mișcați, orice s-ar întîmpla… Spre binele d-voastră…

Le vorbise ca unor oameni din altă odaie, căci nici nu ridicase ochii spre cineva. Continua să se plimbe, cu pași mari, parcă nemulțumit de cum stau lucrurile în cameră. Un scaun, prea în drum, îl duse în sufragerie. Apoi se opri brusc chiar în mijlocul odăii. Își frecă fruntea, privind în jos, și se hotărî; lipi un genunchi de podea, așezîndu-și amîndouă mîinile pe genunchiul celălalt.

Acum începe farsa! își spuse în gînd căpitanul Manuilă, iritat de toate aceste pregătiri cabotine. Nu îndrăzni, totuși, să spună vreun cuvînt tare. Privi spre tovarășii lui. Stamate aștepta mirat, ca un om dispus să creadă orice s-ar întîmpla atunci în fața lui. Fetele păreau mai mult speriate și curioase în același timp. Numai d-na Zamfirescu era îngrozită și d-l Solomon nemișcat.

Cît are să dureze comedia aceasta? se întrebă iarăși căpitanul. Măcar dac-ar fi vreo farsă bună, să rîdă lumea din inimă…

În acea clipă își dădu seama că Andronic murmură ceva, în poziția aceea caraghioasă pe care și-o alesese. Căpitanul se strădui să prindă înțelesul vreunui cuvînt. Se auzeau silabe stranii. Parcă nu vorbea românește. Cuvinte cu vocale multe, lungi, tărăgănate. Și totuși Andronic spunea ceva, căci de mai multe ori auzi cuvîntul sarpa. Vreo vrajă… Sau, mai degrabă, vreo glumă… Îl cuprinse și pe el o ușoară amețeală, cînd, rotindu-și ochii, văzu pe toți ceilalți amuțiți, somnoroși, ca niște capete de ceară.

Trecuseră numai cîteva minute dar lui Manuilă i se păru că a trecut infinit mai mult. Încerca să-și păstreze starea de veghe, căci parcă și pe el îl străbătea la răstimpuri o necunoscută oboseală și pleoapele îi atîrnau și lui grele. Brusc, i se păru că se schimbă ceva în odaie. Își strînse pumnii. Semiîntunericul părea că se desparte în două mari fîșii, lăsînd la mijloc un covor argintiu. Ascunsă poate sub un nour, multă vreme, luna cobora atunci în odaie, fără nici o mirare.

…Ca o șuviță argintie! își aminti, somnoroasă, Liza. Cuvintele acelea îi veniră deodată în minte privind și ea fîșiile de lumină care se înnădeau alene pe jos. I se păreau atît de apropiate gîndurile și melancoliile ei de atunci, din copilăria de pe Bulevardul Pache, încît parcă în acea clipă se despărțise de ele. Ce-am făcut oare tot timpul ăsta? Cînd am crescut atît de mare, fără să știu, fără să-mi spună nimeni?

Andronic nu mai murmura nici un cuvînt. Aștepta și el. Lumina lunii se apropia de tălpi. Dacă începe vreo vrajă?… Dorina rămăsese cu ochii la el, ca și cum nu și-ar fi dat seama că e trează. Orice s-ar fi întîmplat acum n-ar mai fi mirat-o. Ca în vis, orice întîlnire, orice absurditate, toate i se păreau firești. Pe ea nu o va atinge nimeni, nu-i va putea face nimeni nici un rău – ca în vis…

Și atît de firesc intrase șarpele în odaie, strecurîndu-se printre picioarele lor, încît nimeni nu se sperie. Un gol adînc, în coșul pieptului, atît.

Era un șarpe mare și sur, care înainta cu grijă, parcă dezmorțindu-și inelele. Se tîra greoi, ridicînd foarte ușor capul și plecîndu-și-l repede pe podea, ca și cum ar fi căutat o urmă. Cînd se apropie de lacul de lumină, se opri o clipă amețit. Apoi se îndreptă legănat spre Andronic. Parcă lumina lunii îl vrăjise și pe el, căci se tîra acum cu o grație somnoroasă și fiecare nouă împletitură îi înfiora solzii întunecați.

Dorinei i se păru că șarpele vine de-a dreptul spre ea și o subită teroare luă locul vrajei dinainte. Ca și cum s-ar fi trezit deodată în fața unui lucru peste putință de privit cu ochii, a unui lucru groaznic și primejdios, neîngăduit vreunei fete să-l vadă. Apropierea șarpelui îi sugea parcă răsuflarea, risipindu-i sîngele din vine, topindu-i carnea întreagă într-o groază împletită cu fiori necunoscuți, de dragoste bolnavă. Era un amestec straniu de moarte și respirație erotică în legănarea aceea hidoasă, în lumina rece, a reptilei.

— Haide, mai repede! auzi Dorina, ca venind de foarte departe, cuvintele lui Andronic.

Pe cine cheamă atît de poruncitor? Sîngele năvăli din nou în obrajii fetei, ca și cum ar fi ascultat un cuvînt prea tainic, interzis. Groaza și dezgustul o amețeau cu aceeași tărie cu care se lupta în sîngele ei pudoarea și dorul neîngăduit.

— …Unde ai întîrziat atîta? se auziră din nou, sugrumate, cuvintele lui Andronic.

Șarpele se apropiase mult de Andronic și parcă se lupta acum cu propria lui sfială, neîndrîznind să-și pună capul în palma deschisă pe care i-o întindea tînărul. Rămăsese înfiorat, așteptînd; doar capul și-l mișca necontenit, ca și cum ar fi încercat să se rupă dintr-o vrajă.

— Haide, vino aici! îi porunci Andronic.

Liza închise ochii și-și lipi coatele de perete; în orice clipă ar fi putut aluneca, leșinată. Văzuse cum șarpele se suie în palma lui Andronic și parcă simțise ea însăși răceala și groaza atingerii, parcă ar fi pătruns-o pe ea prea adînc săgeata aceea de carne nefirească.

— …Așa, mai aproape! exclamă Andronic.

Dorina privea din nou amețită, și palidă. Nici o putere omenească n-o mai putea smulge din acel cerc nevăzut care o lega, acum, de Andronic. Șarpele se suise moale pe mînă, pe braț, pînă ce atinse cu capul lui înfiorat gîtul lui Andronic. Tînărul îl cuprinse atunci cu mîna dreaptă și-l ținu strîns în pumn, privindu-l în ochi.

— …De ce ești așa de abătut? îl întrebă, el, zîmbind.

Manuilă începu să se trezească. Văzu șarpele în mîna lui Andronic, dar întîmplarea semăna atît de mult