— Vrei să-ţi cumpăr şi nişte tutun?

Bertie a clătinat din cap.

— Când toată lumea trăieşte pe cartelă, mie nu-mi trebuie lux. O să mă descurc cu ceva de prin grădină.

— Doar un pic de tutun.

El a zâmbit şi a mângâiat-o uşor pe braţ.

— Ce-ai zice de un ceai bun, ceva de care să ne bucurăm cu toţii. Oliver o să creadă că suntem nepoliticoşi. Ar fi frumos să-i oferim o ceaşcă cu ceai ca lumea.

Susan l-a îmbrăţişat, inspirând mirosul de săpun de casă şi de tutun. S-a dus la plită, a luat vasul şi a turnat apa aburindă într-un ceainic. Soarele de după-amiază strălucea prin fereastră, încălzindu-i faţa. În timp ce urmărea cum apa fierbinte capătă culoarea pâinii bine coapte, s-a gândit din nou la Ollie. Trebuia să se întoarcă curând. Aveau să aştepte porumbeii. Împreună.

În timp ce Susan ducea la masă tava cu ceainicul şi ceştile de ceai, a izbucnit alarma. Susan a tresărit. Ceştile de porţelan au căzut pe podea şi s-au spart. Ceaiul fierbinte i-a sărit pe picioare. Şi-a frecat pielea şi a aruncat o privire spre bunicul său.

— N-am nimic, sunt bine, a spus ea.

Bertie se chinuia să se ridice.

Susan l-a ajutat şi împreună s-au dus spre verandă. Sirenele urlau. Tirul antiaerienei bubuia strident. S-au uitat spre apus, aşteptând să vadă o flotilă întreagă îndreptându-se spre Londra pentru un atac-surpriză la lumina zilei. Primele explozii nu s-au auzit însă dinspre capitală, ci doar la câteva mile depărtare. A simţit că i se taie picioarele. S-a apucat de braţul bunicului. În timp ce norul de fum negru se învolbura spre cer, Susan nu se gândea decât la Ollie.

Capitolul 21 NORTH WEALD, ANGLIA

La auzul mugetului de sirenă, pe Ollie l-a străbătut un val de adrenalină din cap până în picioare. Soldaţii s-au oprit. Sirena a început să urle şi mai tare.

— La posturile voastre! a strigat sergentul, apoi s-a întors spre Ollie.

— Iar tu, dă-i drumul!

Ollie s-a uitat la avion. Apoi la sergent.

— Acum!

Ollie a fugit la camioneta lui Bertie. A căutat febril cheia de contact şi a pornit motorul. În timp ce se îndepărta, i-a văzut pe soldaţii cu care venise sărind în camioane şi îndreptându-se în viteză spre un hangar. Peste tot, zeci de bărbaţi alergau în toate direcţiile. Unii îşi puneau din mers căştile pentru a se urca pe grămezile de saci cu nisip. Alţii îndesau proiectile pe ţevile tunurilor îndreptate spre cer.

Din barăcile aflate în celălalt capăt al aerodromului ieşeau în fugă piloţii îmbrăcaţi cu jachete de aviator. Echipajele aveau nevoie de un minut, poate două, să ajungă la avioane. Ollie s-a uitat în oglinda retrovizoare. Trapele din burta avionului Blenheim erau încă deschise. O să dureze doar un minut, şi-a spus el. A apăsat frânele şi a ieşit de pe pistă. A deschis portiera, a alergat spre avion şi s-a căţărat înăuntru. Partea din spate era plină până sus de cuşti acoperite cu o plasă de siguranţă. Ochii arămii ai porumbeilor îl fixau prin ochiurile plasei. Sirenele urlau.

Spre coada avionului putea ajunge doar căţărându-se peste cuşti pe sub plafonul boltit. Nici un culoar. Nici un gol prin care să se strecoare. Dacă îl loc să se holbeze la carlingă ar fi urmărit cum erau încărcate cuştile, ar fi ştiut cât de greu era să ajungă în capătul cozii, şi poate că acum ar fi gonit cu camioneta lui Bertie spre crescătorie. Avea de ales, ori să se târască peste plasă, ori să renunţe. Fără să mai stea pe gânduri, s-a săltat peste cuşti.

Porumbeii au început să fâlfâie din aripi. S-a târât cu mâinile şi picioarele depărtate ca să-şi cumpănească greutatea, ca un fachir pe un pat de cuie. Cuştile scârţâiau. Bara de metal care se întindea de-a lungul plafonului i se freca de spate. Un porumbel l-a ciupit de deget. Sirenele se tânguiau.

Când a ajuns în spate, s-a lăsat să alunece până la podea printr-un mic spaţiu liber lăsat între cuşti şi coada avionului. Genunchii îl apăsau pe piept. Tocmai când desfăcea plasa din cârligele care o fixau, a bubuit antiaeriana. S-a speriat şi a dat cu capul de plafon. L-a săgetat o durere puternică. A reuşit totuşi să dea plasa la o parte.

— Ducesa!

Porumbeii se agitau. Cuştile blocau aproape toată lumina care pătrundea prin turelă, împiedicându-l să vadă bine. S-a uitat la toate. Nici urmă de porumbiţă. S-a lăsat în jos, cu palmele pe podeaua rece de metal. La fund, cu două rânduri mai încolo, a zărit o sclipire. Şi-a încordat privirea. Şi atunci a văzut-o. Ducesa dădea din aripi şi penajul ei strălucitor scânteia ca lumina unui licurici.

Au explodat câteva proiectile. Ollie a tresărit, apoi a tras o cuşcă de la fund, ca pe o cărămidă. Stiva s-a înclinat, dar a rămas pe loc. A pus repede cuşca într-un colţ şi a întins braţul în golul creat. Şi-a vârât degetele prin ochiurile plasei de la cuşca Ducesei şi a tras. Cuşca nu s-a urnit. A tras mai tare, simţind cum îi intră sârma în carne. Cuşca a rămas neclintită.

S-a rezemat de peretele din spate. A împins cuştile cu ghetele şi a făcut mai mult loc. A întins iar mâna şi a tras de cuşca Ducesei, simţind că se mişcă. Şi-a încordat muşchii. Cuşca a început să alunece. S-a aplecat şi mai mult, ca să aibă forţă. Ducesa clipea din ochi. În timp ce trăgea de cuşcă prin deschizătură, tunurile antiaeriene au încetat, fie şi pentru o secundă. Îndeajuns cât să audă. Şuierăturile. Ca sute de ceainice care dădeau în clocot. I s-a zbârlit părul pe ceafă. Şuierăturile se auzeau din ce în ce mai tare, apoi au încetat din senin. Când Ollie a strâns cuşca Ducesei la piept, exploziile au cutremurat pământul, fiecare tot mai aproape, ca picioarele unui uriaş