în linie dreaptă se dovedi imposibil. Nu numai că nu avea puncte de referință vizuală, dar vântul neîncetat o împingea de pe traseu. Volumul mare de nisip care o ataca îi îngropa labele picioarelor la fiecare pas. Gemând, merse mai departe.

Beck, Johanssen și Vogel se îngrămădiră în sasul VAM-ului. Proiectat pentru două persoane, putea fi folosit de trei în caz de urgență. Pe când presiunea se egaliza, prin radio se auzi vocea lui Lewis:

— Johanssen, ar fi de vreun folos camera IR a roverului? spuse ea.

— Nu, zise Johanssen. IR-ul nu trece prin nisip mai mult decât spectrul vizibil.

— Oare ce e în mintea ei? spuse Beck după ce-și scosese casca. E geolog. Știe că IR-ul nu străbate printr-o furtună de nisip.

— Se agață de orice speranță, spuse Vogel, deschizând ușa interioară. Trebuie să ajungem la scaune. Vă rog să vă grăbiți.

— Nu-mi place ce se întâmplă, zise Beck.

— Nici mie, domnule doctor, spuse Vogel, urcând scara. Dar comandantul ne-a dat ordine, iar nesupunerea nu ajută.

— Comandante, suntem înclinați la 11,6 grade, transmise Martinez prin radio. O rafală zdravănă și ne răsturnăm.

— Dar radarul de proximitate? zise Lewis. N-ar putea detecta costumul lui Watney?

— În niciun caz, spuse Martinez. E făcut să-l detecteze pe Hermes pe orbită, nu metalul dintr-un singur costum spațial.

— Fă o încercare, zise Lewis.

— Comandante, știu că nu vrei să auzi asta, dar Watn… Mark e mort, rosti Beck, punându-și căștile în timp ce se strecura pe scaunul său de accelerare.

— Recepționat, spuse Lewis. Martinez, încearcă radarul.

— Am înțeles, zise Martinez.

Porni radarul și așteptă ca acesta să-și termine verificarea automată. Aruncându-i o privire aspră lui Beck, îl întrebă:

— Care e problema ta?

— Prietenul meu tocmai a murit, spuse Beck. Nu vreau să-mi moară și comandantul.

Martinez îi aruncă o privire aspră. Întorcându-și atenția spre radar, transmise prin radio:

— Contact negativ pe radarul de proximitate.

— Nimic? întrebă Lewis.

— Abia văd habitatul, răspunse el. Furtuna de nisip a dat totul peste cap. Chiar dacă nu era furtună, nu e suficient metal în… Rahat! Puneți-vă centurile! strigă el spre echipaj. Ne răsturnăm!

VAM-ul începu să scârțâie înclinându-se din ce în ce mai rapid.

— Treisprezece grade! strigă Johanssen din scaunul ei. Fixându-și harnașamentul, Vogel spuse:

— Am trecut mult dincolo de punctul de echilibru. N-o să revenim la poziția inițială.

— Nu putem s-o abandonăm! țipă Beck. Lasă-l să se răstoarne, o să-l rezolvăm!

— Treizeci și două de tone metrice, inclusiv combustibilul, spuse Martinez cu mâinile zburându-i peste comenzi. Dacă lovește solul o s-avem avarii structurale la rezervoare, la structură și probabil la motorul pentru treapta a doua. N-o să-l putem repara niciodată.

— Nu se poate s-o abandonezi! spuse Beck. Nu se poate.

— Am o singură soluție. Dacă nu merge, îi ascult ordinele.

Pornind sistemul orbital de manevrare, descărcă un jet susținut din sistemul aflat în vârful conic. Micile propulsoare luptau împotriva masei impresionante a navei care se înclina încet.

— Ai pornit SMO-ul? întrebă Vogel.

— Nu știu dacă o să funcționeze. Nu ne înclinăm foarte rapid, spuse Martinez. Cred că încetinește…

— Capacele aerodinamice o să fie ejectate automat, zise Vogel. Ascensiunea n-o să fie prea lină cu trei găuri pe o latură a navei.

— Mersi pentru pont, spuse Martinez, menținând jetul aprins și urmărind indicația înclinării. Hai…

— În continuare 13 grade, raportă Johanssen.

— Ce se întâmplă acolo? întrebă prin radio Lewis. Ați tăcut. Răspundeți.

— Rămâi pe recepție, răspunse Martinez.

— Acum 12,9 grade, zise Johanssen.

— Funcționează, zise Vogel.

— Deocamdată, spuse Martinez. Nu știu dacă o să ajungă combustibilul de manevră.

— Acum 12,8, îi informă Johanssen.

— Combustibilul pentru SMO la șaizeci la sută, zise Beck. De cât ai nevoie ca să ajungi la Hermes?

— Zece la sută dacă nu fac vreo tâmpenie, spuse Martinez, ajustând unghiul propulsorului.

— Suntem la 12,6 grade, spuse Johanssen. Ne îndreptăm.

— Sau s-a potolit nițel vântul, zise Beck. Combustibilul la patruzeci și cinci la sută.

— Există pericolul deteriorării duzelor, îi atenționă Vogel. SMO-ul n-a fost construit pentru jeturi prelungite.

— Știu, zise Martinez. Pot să cuplez fără duzele din vârf, dacă trebuie.

— Înc-un pic… spuse Johanssen. OK, suntem sub 12,3.

— Opresc SMO-ul, anunță Martinez, oprind propulsoarele.

— Continuăm să ne revenim, zise Johanssen. 11,6… 11,5… am rămas la 11,5.

— Combustibilul SMO-ului la douăzeci și doi la sută, spuse Beck.

— Mda, văd, răspunse Martinez. O să fie de ajuns.

— Comandante, trebuie să vii la navă acum, spuse Beck prin radio.

— De acord, zise și Martinez. S-a dus, comandante. Watney s-a dus.

Cei patru membri ai echipajului așteptau răspunsul comandantului lor.

— Recepționat, răspunse ea în cele din urmă. Vin acum.

Stătură în tăcere, fixați în scaune și pregătiți pentru lansare. Beck privi la scaunul gol al lui Watney și îl văzu pe Vogel făcând același lucru. Martinez rula o verificare automată a propulsoarelor SMO din vârful conic. Nu mai prezentau siguranță. Notă defecțiunea în jurnalul său.

Sasul parcurse un ciclu. După ce-și scoase costumul, Lewis ajunse la cabina de zbor. Se legă de scaun fără niciun cuvânt, cu trăsăturile feței împietrite. Numai Martinez îndrăzni să vorbească.

— Suntem în continuare în faza finală de decolare, spuse el liniștit. Gata pentru lansare.

Lewis închise ochii și încuviință.

— Îmi pare rău, comandante, zise Martinez. Trebuie să rostești…

— Lansare, spuse ea.

— Da, să trăiți! zise pilotul, activând faza de lansare.

Clemele de susținere fură ejectate de pe rampa de lansare și căzură pe sol. Câteva secunde mai târziu, fură declanșate scânteile de preaprindere care porniră motoarele principale, iar VAM-ul se ridică greoi.

Nava prinse încet viteză, însă rafalele de vânt n-o lăsau să-și păstreze cursul. Simțind problema, software-ul de ascensiune înclină nava în vânt, contracarându-i efectul.

Pe măsură ce combustibilul era consumat, nava devenea mai ușoară, iar accelerația creștea. Ajungând la această rată exponențială, vehiculul atinse rapid accelerația maximă, o limită definită nu de puterea navei, ci de corpurile umane delicate aflate înăuntru.

Pe măsură ce nava se ridica, găurile din SMO își făcură simțită prezența. Nava se scutură violent, iar echipajul se balansă pe scaune. Martinez și software-ul de ascensiune menținură echilibrul, deși era o luptă constantă. Turbulența se domoli și în