aproape doborât de durerea din suflet. Niciodată n-am mai îndurat atâta suferinţă şi atâtea păreri de rău; dar oare, când ieşeam în fugă din apartament, exista vreo îndoială că nu mă voi întoarce acasă de la jumătatea drumului? N-am mai întâlnit-o niciodată pe Liza şi n-am mai auzit nimic de ea. Adaug şi că pentru mult timp am rămas mulţumit de fraza despre foloasele oferite de jignire şi ură, cu toate că atunci era cât pe ce să mă îmbolnăvesc de inimă rea.

  Chiar şi acum, după atâţia ani, îmi aduc aminte de toate astea, nu ştiu cum, parcă prea penibil. Acum multe mi le amintesc penibil, daR. N-ar fi bine să-mi închei aici însemnările? Cred că am făcut o greşeală, începând să le scriu. În orice caz, mi-a fost ruşine tot timpul cât am scris această nuvelă: deci, asta nu mai e literatură, ci o pedeapsă corecţională. Căci, nu-i deloc interesant să înşir lungi poveşti despre felul cum, bunăoară, mi-am ratat toată viaţa din pricina descompunerii morale în ungherul meu, din pricina insuficientei comunicări cu lumea, dezobişnuindu-mă de tot ce-i viu şi măcinându-mă în subterană cu răutatea mea vanitoasă; într-un roman e nevoie de un erou, iar aici sunt înadins adunate toate trăsăturile pentru un antierou şi – ceea ce-i mai important – toate astea vor produce impresia cea mai neplăcută cu putinţă, deoarece ne-am dezobişnuit cu toţii de viaţă, şchiopătăm cu toţii în privinţa asta, unii mai mult, alţii mai puţin. Ne-am dezobişnuit chiar într-o asemenea măsură, încât simţim uneori un fel de dezgust faţă de adevărata „viaţă vie” şi de aceea nici nu suportăm să ne amintească cineva de ea. Doar am ajuns până acolo, încât adevărata „viaţă vie” mai că n-o considerăm drept o muncă, aproape un fel de slujbă şi suntem de acord cu toţii, în sinea noastră, că tot mai bine e ca din carte. Şi la ce bun ne frământăm câteodată, la ce bun ne facem de cap, ce tot vrem? Nici noi nu ştim. Tot nouă ne-ar fi mai rău dacă ne-ar fi satisfăcute toanele, la încercaţi, ia daţi-ne, bunăoară, mai multă independenţă, dezlegaţi-i mâinile oricăruia dintre noi, lărgiţi-i sfera de activitate, slăbiţi-ne tutela şi noI. Păi vă încredinţez: imediat ne vom ruga să fim luaţi iarăşi sub tutelă. Ştiu că, poate, domniile voastre vă veţi supăra pentru asta pe mine, veţi începe să ţipaţi şi să bateţi din picioare: «Pasămite, vorbeşte numai de d-ta şi de miseres din subterana d-tale şi să nu îndrăzneşti să spui: „noi toţi”». Daţi-mi voie, domnilor, doar să mă justific prin această toţime. În ce mă priveşte, în viaţa mea n-am făcut decât să împing până la extrem ceea ce domniile voastre n-aţi îndrăznit să duceţi nici până la jumătate, ba încă şi laşitatea v-aţi luat-o drept prudenţă, consolându-vă cu asta, amăgindu-vă singuri. Aşa că se prea poate ca eu să apar „mai viu” decât domniile voastre, la uitaţi-vă mai cu atenţie! Noi nici măcar nu ştim unde-o mai fi trăind viul acum, nici ce-i el, nici cum s-o fi numind. Lăsaţi-ne singuri, fără să avem cartea la îndemână şi ne vom încurca imediat, ne vom pierde – nu vom şti la ce să aderăm, la ce să ne conformăm; nu vom şti ce să iubim şi ce să urâm, ce să stimăm şi ce să dispreţuim. Nouă până şi oameni ne e greu să fim. – oameni cu trup propriu şi sânge, adevărat; ne e ruşine de asta, socotim că-i un lucru de ocară şi ne tot încăpăţânăm să fim un fel de oameni universali, ceva ce încă nu s-a pomenit. Suntem născuţi morţi, de fapt de mult nu ne mai naştem din părinţi vii şi asta ne place din ce în ce mai mult. Prindem gust. Curând vom scorni o modalitate de a ne naşte însemnări din subterană cumva din idee. Dar ajunge; nu mai vreau să scriu „din Subterană”.

  De altfel, „însemnările” acestui paradoxalist nu se sfârşesc aici. N-a rezistat şi le-a continuat. Dar şi nouă ni se pare că ne putem opri aici.

  1 Fireşte, autorul însemnări lor este imaginar, aşa cum şi însemnările sunt imaginare. Şi totuşi persoane precum autorul acestor însemnări nu numai că pot, dar chiar trebuie să existe în societatea noastră, ţinând cont de împrejurările în care s-a format, în general, societatea noastră. Am vrut să înfăţişez publicului, mai evident decât în mod obişnuit, unul dintre caracterele timpului de curând apus. Acesta este unul dintre reprezentanţii generaţiei care încă îşi mai trăieşte ultimele zilE. În acest fragment, intitulat Subterana, persoana în cauză se prezintă singură, îşi expune opiniile şi parcă vrea să elucideze cauzele în virtutea cărora a apărut şi trebuia să apară în mediul nostrU. În capitolul următor vom reproduce de-acum adevăratele „însemnări” ale acestei persoane, privitoare la câteva întâmplări din viaţa sa.

 

 

          SFÂRŞIT