nu-i nimic incredibil în asta, dacă am izbutisem să ating un asemenea grad de descompunere morală, până-ntr-atâta mă dezobişnuisem de „viaţa vie”, încât fusesem în stare mai înainte să-i reproşez că a venit la mine ca să asculte „vorbe miloase”; dar nu-mi dădusem seama că nu venise câtuşi de puţin ca să asculte vorbe de milă, ci ca să mă iubească, deoarece pentru o femeie învierea este conţinută tocmai în dragoste, mântuirea ei de la orice pierzanie şi renaşterea ei numai în dragoste pot fi aflate. De altminteri, n-o mai uram chiar foarte tare când mă agitam prin cameră şi-o pândeam prin crăpătura din peretele de scânduri. Mi-era doar insuportabil de greu că se afla aici. Voiam să dispară. „Linişte” îmi doream, doream să rămân singur în subterană. Neobişnuit cu ea, „viaţa vie” mă>apăsa atât de tare, încât îmi era greu să respir.

  Dar mai trecură zece minute şi ea tot nu se ridica, parcă uitase de toate. Am avut neruşinarea să ciocănesc încet în peretele de scânduri ca să-i aduc aminte. Deodată, a tresărit, s-a ridicat din loc şi s-a repezit să-şi caute basmaua, pălăria, haina de blană, parcă vrând să dispară undeva ca să scape de mine. Peste două minute a ieşit încet de după paravanul de scânduri şi mi-a aruncat o privire grea. Eu am zâmbit răutăcios, de altminteri forţat, doar de convenienţă şi am întors capul.

  — Rămâi cu bine! a spus, îndreptându-se spre uşă.

  Brusc, m-am repezit la ea, am înşfăcat-o de mână, i-am desfăcut palma, am puS. Şi i-am strâns-o la loc. Apoi, m-am răsucit imediat cu spatele şi am fugit repede în colţul celălalt al camerei, măcar să nu văd.

  Era cât pe ce să mint acum, să scriu că am făcut-o fără să vreau, nedându-mi seama, pierzându-mi capul din prostie. Dar nu vreau să mint şi spun de-a dreptul că i-am desfăcut palma şi i-am pus în eA. Din răutate. Ideea de a face una ca asta îmi venise de când umblam înainte şi înapoi prin cameră, iar ea stătea îngenuncheată dincolo de paravanul de scânduri. Dar iată ce pot spune cu siguranţă: deşi intenţionat, n-am făcut totuşi din inimă această cruzime, ci m-a împins la asta prostia pe care o aveam în cap. Această cruzime era atât de simulată, atât de cerebrală, atât de plăsmuită, livrescă, încât eu însumi n-am rezistat nici un minut. – mai întâi m-am retras iute în colţ ca să nu văd, iar apoi, cuprins de ruşine şi disperare, m-am repezit pe urmele ei. Am deschis uşa ce dădea în vestibul şi am început să trag cu urechea.

  — Liza! Liza! am strigat eu pe casa scării, însă fără curaj, cu jumătate de gură.

  N-am primit nici un răspuns, însă mi s-a părut că-i aud paşii pe treptele de jos.

  — Liza! am strigat mai tare.

  Nici un răspuns. Dar în aceeaşi clipă am auzit cum, jos, s-a deschis greu, scrâşnind, uşa cu geam care dădea în stradă, după care, trântită cu putere, s-a închis la loc. Bufnitura s-a rostogolit în sus pe scară.

  Plecase. Îngândurat, m-am întors în cameră. Mi-era cumplit de greu.

  M-am oprit în dreptul mesei, lângă scaunul pe care stătuse ea; priveam în gol. S-a scurs aşa un minut, când, dintr-o dată, m-am cutremurat: chiar în faţa mea, pe masă, am văzuT. Într-un cuvânt, am văzut o hârtie albastră de cinci ruble, boţită, aceeaşi bancnotă pe care, acum câteva minute, i-o îndesasem în palmă. Era bancnota aceea; alta nu putea fi; alta nici nu mai era în casă. Deci, când eu mă retrăsesem în colţul celălalt, Liza apucase s-o arunce pe masă.

  Ce să zic? Puteam să mă aştept că aşa va face. Puteam să mă aştept? Nu. Eram atât de egoist, până-ntr-atâta nu-i respectam pe oameni, încât nici măcar nu-mi imaginasem că va proceda aşa. Asta n-am mai suportat-o. Peste o clipă, ca un nebun, m-am îmbrăcat în grabă, am aruncat pe mine ce-am apucat la repezeală şi am dat buzna pe scară în urma ei. Când am ieşit în stradă, ea n-avea cum să se îndepărteze mai mult de două sute de paşi.

  Era linişte, ninsoarea cernea din cer şi fulgii cădeau aproape perpendicular, aşternând o pernă pe trotuar şi pe strada pustie. Nu se vedea nici un trecător, nu se auzea nici un zgomot. Felinarele clipoceau trist şi inutil. Am străbătut în fugă cei două sute de paşi până la intersecţie şi m-am oprit. „Ce drum o fi apucat? Şi de ce fug după ea?

  De ce? Ca să cad în genunchi în faţa ei, să izbucnesc în lacrimi de căinţă, să-i sărut picioarele, s-o implor să mă ierte! Asta aş fi vrut să fac; mi se rupea inima şi niciodată, niciodată nu-mi voi aminti fără durere această clipă. Dar la ce bun? m-am întrebat. Oare n-o voi urî, poate chiar mâine, tocmai pentru că astăzi i-am sărutat picioarele? Parcă sunt în stare s-o fac fericită? Oare astăzi, pentru a suta oară, nu mi-am aflat din nou preţul? Oare n-aş nenoroci-o?

  Stăteam în ninsoare, scrutam ceaţa tulbure şi mă gândeam la asta.

  „Şi nu-i mai bine, oare nu-i mai bine, mă întrebam eu mai apoi, întors deja acasă, înăbuşind cu fantezii durerea vie din inimă, nu-i mai bine că duce acum cu ea, pe vecie, jignirea? Păi jignirea e un fel de purificare; e conştiinţa cea mai usturătoare şi mai dureroasă! Chiar mâine i-aş întina sufletul cu fiinţa mea şi i-aş istovi inima. Pe când jignirea nu va mai muri de-acum niciodată în fiinţa ei şi, oricât de abjectă ar fi mocirla care o aşteaptă, jignirea o va înălţa şi o va purificA. Prin urĂ. HM. Poate, şi prin iertare. Şi la drept vorbind, o să-i fie oare mai uşor din pricina asta?”

  Chiar aşa: acum, din partea mea, pun o întrebare superfluă: ce-i preferabil – fericirea ieftină sau suferinţele sublime? Ei, ce-i preferabil?

  Aşa mi se năzărea în seara aceea, stând acasă,