tu n-ai cum înţelege toate astea! Şi de ce, de ce m-ar durea pe mine în cot dacă o să crăpi sau nu acolo? Nu-ţi dai seama că, după ce ţi-am spus toate astea, o să te urăsc şi pentru că ai fost aici şi ai ascultat? Doar omul se exprimă astfel numai o dată în viaţă, ba încă şi-atunci e cuprins de isterie! Ce mai vrei? De ce, după toate astea, mai stai în faţa mea şi mă chinuieşti, de ce nu pleci?

  Dar în acest moment s-a întâmplat deodată ceva ciudat.

  Mă obişnuisem până-ntr-atât să gândesc şi să-mi imaginez totul cum scrie la carte, ca şi cum toată lumea ar fi exact aşa cum am făurit-o eu în visele mele, încât nici nu mi-am dat seama din prima clipă că se întâmplă ceva ciudat. Şi iată ce s-a întâmplat: Liza, jignită şi călcată în picioare, a înţeles infinit mai mult decât îmi imaginam eu. Din toate acestea a înţeles ceea ce femeia, dacă iubeşte sincer, înţelege întotdeauna de la bun început şi anume: că eu însumi sunt nefericit!

  Sentimentului de spaimă şi jignire întipărit pe faţa ei îi luă locul o mirare amară. Iar când m-am categorisit singur drept nemernic şi ticălos şi când mi-au dat lacrimile (debitasem toată tirada cu lacrimi în ochi), toată fiinţa ei păru cutremurată de convulsii. Voia să se ridice şi să mă oprească; iar când am terminat, nu a dat importanţă ţipetelor mele: „De ce eşti aici, de ce nu pleci?” ci faptului că, probabil, mi-a venit foarte greu să rostesc aceste cuvinte. Era şi timorată, biata de ea; se considera infinit mai prejos decât mine; cum să se înfurie, cum să se supere? Deodată a sărit de pe scaun cu un avânt de nestăvilit şi, avântată cu toată fiinţa ei spre mine, dar încă timidă şi neîndrăznind să se clintească din loc, îşi întinse mâinile spre mine. Atunci şi inima mea s-a muiat de tot. Atunci Liza s-a repezit brusc spre mine, mi-a înlănţuit gâtul cu braţele şi a izbucnit în plâns. N-am mai rezistat nici eu şi am început să plâng cum nu mai plânsesem niciodată până atunci.

  — Nu sunt lăsat. Nu pot fI. Bun! de-abia am reuşit să spun, apoi am ajuns până la canapea, m-am prăbuşit pe ea cu faţa în jos şi, cuprins de-o adevărată isterie, am plâns cu hohote un sfert de oră. Ea s-a lipit de mine, m-a îmbrăţişat şi a încremenit aşa.

  Partea proastă era că, totuşi, isteria trebuia să-mi treacă odată şi-odată. Şi iată-mă (ştiu că scriu un adevăr dezgustător) zăcând cu faţa în jos pe canapea, trântit de lipcă şi cu faţa înfundată în prăpădita mea de pernă de piele, am început să simt câte puţin, de departe, fără voie, dar implacabil, că acum îmi va fi jenă să-mi salt capul şi s-o privesc pe Liza în ochi. De ce-mi era ruşine? Nu ştiu, dar îmi era ruşine. Pe deasupra, în mintea mea tulburată, a fulgerat ideea că rolurile noastre s-au inversat definitiv, că acum ea era eroina, iar eu eram o creatură la fel de umilită şi zdrobită cum fusese ea în faţa mea atunci, noaptea, cu patru zile în urmă. Şi toate astea mi-au trecut prin cap încă din momentul când zăceam cu faţa în jos pe canapea!

  Dumnezeule! Oare o invidiam atunci?

  Nu ştiu, nici până acum nu mi-am putut da seama, însă atunci, desigur, înţelegeam lucrurile şi mai puţin decât acum. Ştiu că nu pot trăi fără să-mi manifest puterea, fără să fiu tiranul cuiva. DaR. Dar reflecţiile nu explică nimic şi, în consecinţă, n-are rost să-mi duc reflecţiile mai departe.

  Totuşi, mi-am învins jena şi am ridicat puţin capul; oricum tot trebuia să-l ridic odată şi-odată. Ei bine, şi acum sunt convins: tocmai din cauză că-mi era ruşine s-o privesc, deodată, în inima mea s-a aprins şi a răbufnit un alt sentimenT. Sentimentul dominaţiei şi al posesiunii. Ochii mi-au scânteiat de patimă şi i-am strâns mâinile cu putere. Cât o uram şi cât o doream în clipa aceea! Un sentiment îl amplifica pe celălalt. Aproape că semăna a răzbunare! Mai întâi pe faţa ei păru să treacă o umbră de nedumerire, chiar parcă de spaimă, dar numai pentru o clipă. Mă îmbrăţişă frenetic şi fierbinte.

  X.

  Peste un sfert de oră, cuprins de o nerăbdare turbată, alergam încoace şi încolo prin cameră, mă apropiam de peretele de scânduri şi, printr-o crăpătură, o urmăream pe Liza. Stătea în genunchi pe duşumea, cu capul pus pe marginea patului şi, probabil, plângea. Dar nu pleca şi tocmai asta mă scotea din sărite. De-acum ştia totul. O jignisem definitiv, daR. N-are rost să povestesc. Îşi dăduse seama că elanul pasiunii mele fusese într-adevăr o răzbunare, o nouă umilire a ei şi că urii mele de dinainte, care era aproape fără obiect, i se adăugase de-acum ura mea personală, invidioasă faţă de ea. De fapt, nu susţin că ea a înţeles totul exact; în schimb, înţelesese că eu sunt un om mârşav şi, mai ales, că nu-s capabil s-o iubesc.

  Ştiu, mi se va spune că e incredibil, că e incredibil ca un om să fie atât de rău, de prost ca mine; se va spune, poate, că a fost incredibil să n-o îndrăgesc sau măcar să-i preţuiesc dragostea. De ce să fie incredibil? în primul rând, n-o mai puteam îndrăgi deoarece, repet, pentru mine a iubi înseamnă să tiranizez şi să domin moral. Toată viaţa nici măcar nu mi-am putut imagina altfel de dragoste şi am ajuns până acolo, încât acum mă gândesc uneori că dragostea constă tocmai în dreptul de a-l tiraniza pe cel pe care îl iubeşti, drept pe care chiar el ţi-l dăruieşte de bună voie. Nici în visele mele din subterană nu-mi imaginam altfel dragostea, aceasta era pentru mine ca o luptă, o începeam întotdeauna cu ură şi sfârşeam cu victoria mea morală, după care habar n-aveam ce să fac cu persoana cucerită. De fapt,