beau ceaiul ca s-o fac să se simtă şi mai prost; iar ea se jena să înceapă discuţia. De câteva ori, cu tristă nedumerire, s-a uitat la mine. Eu tăceam cu încăpăţânare. Principalul mucenic eram, fireşte, eu însumi, pentru că eram pe deplin conştient de dezgustătoarea josnicie a prostiei mele duşmănoase şi, în acelaşi timp, nicidecum nu mă puteam abţine.

  — De-acolO. VreaU. Să plec de tot, dădu ea să înceapă, ca să rupă într-un fel tăcerea, dar, biata de ea, tocmai de asta nu trebuia să aducă discuţia în această clipă şi aşa stupidă, cu un om şi aşa stupid, cum eram eu. Până şi inima mea începu să geamă de milă pentru stângăcia şi sinceritatea ei inutilă. Dar ceva infam reprimă imediat în mine toată mila; chiar mă întărită şi mai mult: ducă-se toate la naiba! Mai trecură încă cinci minute.

  — Nu cumva te deranjez? începu ea sfios, de-abia auzit şi dădu să se ridice.

  Însă de îndată ce am văzut această primă scânteie de demnitate jignită, am început să tremur de furie şi m-am dezlănţuit.

  — De ce ai venit la mine? la spune! am început eu, înăbuşindu-mă şi chiar nemaiţinând cont de ordinea logică a gândurilor mele. Voiam să spun totul dintr-o dată, dintr-o suflare; nici măcar nu-mi puneam problema cu ce să încep.

  — De ce ai venit? Răspunde! Răspunde! am strigat eu, de-abia păstrându-mi luciditatea. Îţi spun eu, drăguţo, de ce ai venit. Ai venit pentru că ţi-am spus atunci vorbe miloase. Aşa că te-ai înduioşat şi ţi-a venit iar pofta de vorbe miloase. Află dar, află că atunci mi-am râs de tine! Şi acum rid. De ce tremuri? Da, am râs! înainte de a te întâlni, mă jigniseră cei cu care luasem dineul, chiar cei care au sosit atunci înaintea mea. Venisem ca să-l burduşesc în bătaie pe unul dintre ei, pe ofiţer; dar n-am apucat, nu i-am mai găsit acolo; aşa că trebuia să-mi vărs pe cineva supărarea, să-mi fac cheful, s-a întâmplat să dau de tine şi asupra ta mi-am deşertat răutatea, mi-am bătut joc de tine. Fusesem umilit, voiam să umilesc şi eu pe cineva; făcuseră din mine o cârpă de şters picioarele, voiam şi eu să-mi arăt puterea. Asta a fost, doar nu ţi-ai închipuit că am venit înadins ca să te salvez pe tine? Asta ţi-ai închipuit? Asta ai crezut?

  Ştiam că, poate, ea se va încurca şi nu va înţelege amănuntele; dar ştiam şi că va înţelege foarte bine esenţialul. Chiar aşa a fost. S-a făcut albă la faţă ca varul, a vrut să spună ceva, buzele i s-au crispat dureros; însă a căzut pe scaun ca şi cum i-ar fi dat cineva cu toporul în cap. Şi pe urmă, în timp ce mă asculta, a rămas cu gura căscată, cu ochii mari şi tremurând de-o spaimă cumplită. Cinismul, cinismul vorbelor mele o strivise.

  — Să te salvez! am continuat eu, sărind de pe scaun şi alergând încoace şi încolo prin faţa ei. De la ce să te salvez? Poate că sunt chiar mai rău decât tine. De ce nu mi-ai strigat de la obraz atunci, când îţi dădeam poveţe: „Da' tu ce cauţi aici, mă rog? Ai venit să-mi ţii lecţii de morală?” De putere, de putere aveam nevoie atunci, de joc aveam nevoie, ţineam morţiş să te văd plângând, înjosită, isterizată – iată de ce aveam nevoie atunci! Ai văzut doar că nici eu n-am rezistat până la capăt, pentru că-s un om de nimic, m-am speriat şi naiba ştie cum s-a făcut că, din prostie, ţi-am dat adresa. Păi încă nici nu apucasem bine să ajung acasă şi mă blestemam de mama focului pentru că ţi-am dat adresa.

  Te şi uram pentru că te-am minţit. Aşa-s eu: îmi place să mă joc cu vorbele, să-mi împuiez capul cu visări, dar în realitate, ştii ce: să vă ia dracul pe toţi, uite ce-i! Am nevoie de linişte. Pentru ca să fiu lăsat în pace, aş fi în stare să vând toată lumea, chiar acum, pe o copeică. Să se dărâme lumea sau eu să nu-mi beau ceaiul? Dacă-i pe-aşa, zic: dărâme-se lumea, dar eu să-mi pot bea ceaiul întotdeauna. Ştiai asta, ori nu? Uite, eu ştiu că sunt un nemernic, un ticălos, un egoist, un leneş. Şi trei zile am tremurat de teamă că o să vii. Ştii ce m-a neliniştit mai ales în aceste trei zile? Faptul că atunci am făcut-o pe eroul în faţa ta şi că o să mă vezi în halatul ăsta zdrenţuit, o să-ţi dai seama că-s calic şi respingător. Ţi-am spus mai înainte că nu mi-e ruşine de sărăcia mea; află că mi-e ruşine, mai mult decât orice mi-e ruşine, mă tem mai mult decât orice, mai mult decât dacă aş fura, pentru că-s atât de vanitos, de parcă aş fi fost jupuit de piele şi m-ar durea atingerea aerului. Nu-mi vine-a crede că încă nu ţi-ai dat seama că nu te voi ierta niciodată pentru că m-ai găsit în halatul ăsta, repezindu-mă, ca un căţeluş rău, la Apollon. Ia te uită: mântuitorul, fostul erou, se repede, ca o potaie parşivă, flocoasă, la lacheul lui, iar lacheul îşi râde de el! N-o să-ţi iert niciodată nici lacrimile mele de adineaori, când, ca o muiere făcută de ocară, nu mi-am putut stăpâni plânsul în faţa ta! Nici mărturisirile pe care ti le fac acum tot ţie n-o să ti le iert niciodată! Da, tu, numai tu trebuie să dai socoteală pentru tot, pentru că tu mi te-ai nimerit în cale, pentru că sunt un ticălos, pentru că sunt viermele cel mai scârbos, cel mai caraghios, cel mai meschin, cel mai prost, cel mai invidios dintre toţi viermii, care nu-s câtuşi de puţini mai buni ca mine dar – naiba ştie de ce! – nu se fâstâcesc niciodată; pe când eu o să primesc toată viaţa bobârnace de la fel de fel de lepădături: şi ăsta mi-e caracterul! Nu mă priveşte că