s-a deschis încet uşa de la vestibul şi a intrat cineva, care s-a oprit şi a început să ne măsoare cu nedumerire din ochi. M-am uitat peste umăr, am înlemnit de ruşine şi m-am repezit în camera mea. Acolo, apucându-mă de păr cu amândouă mâinile, mi-am lipit capul de perete şi am încremenit în această poziţie.

  Peste vreo două minute se auziră paşii domoli ai lui Apollon.

  — A venit una care întreabă de d-ta, spuse el, privindu-mă deosebit de sever, apoi se dădu deoparte şi-i făcu loc Lizei să treacă. Nu voia să plece şi ne privea în batjocură.

  — Du-te! Du-te! i-am dat eu comanda, zăpăcit de tot. În clipa aceea ornicul meu s-a sforţat, a hârâit şi a bătut ora şapte.

  IX.

  Şi-n casa mea, cu fruntea sus Tu intră liberă, stăpână! (Din poezia aceluiaşi autor)

  Stăteam în picioare în faţa ei, zdrobit, făcut de ruşine, dezgustător de fâstâcit şi, pare-mi-se, zâmbeam, încercând din răsputeri să mă acopăr cu pulpanele halatului meu vătuit, jerpelit – exact cum, cu puţin timp înainte, într-un moment de depresiune sufletească, îmi imaginasem că se va întâmpla. După ce-a stat pe capul nostru vreo două minute, Apollon plecase, dar eu nu mă simţeam mai uşurat. Cel mai rău era că şi ea se fâstâcise subit într-un hal la care nu m-aş fi aşteptat.

  — La loc, i-am spus eu maşinal şi i-am împins un scaun lângă masă, iar eu m-am aşezat pe canapea. Docilă, ea s-a aşezat imediat, privindu-mă cu ochii mari şi aşteptând în mod evident ceva de la mine. Tocmai această naivitate a aşteptării m-a înfuriat, dar mă stăpâneam.

  Ar fi fost cazul să se străduiască a nu observa nimic, ca şi cum toate ar fi fost obişnuite, dar ea. Şi am simţit vag că-mi va plăti scump pentru toate astea.

  — M-ai surprins într-o situaţie ciudată, Liza, am început eu, bâlbâindu-mă şi ştiind că tocmai aşa n-ar trebui să încep.

  — Nu, nu, să nu-ţi închipui mai ştiu eu ce! am strigat, văzând-o că roşeşte brusc. Nu mi-e ruşine de sărăcia mea. Dimpotrivă, sunt mândru de ea. Sunt sărac, dar curat. Se poate să fii sărac şi curat, am bâiguit eu. De fapT. Vrei un ceai?

  — NU. Dădu ea să refuze.

  — Stai puţin!

  Am sărit de pe canapea şi am dat fuga la Apollon. Doar trebuia să dispar undeva.

  — Apollon, i-am şoptit eu cu o grabă înfrigurată, aruncându-i pe masă cele şapte ruble pe care le ţinusem tot timpul în pumnul strâns, ia-ţi simbria; vezi şi tu, ţi-o dau; în schimb, eşti obligat să mă salvezi; adu imediat de la bodegă nişte ceai şi zece pesmeţi. Dacă nu vrei să te duci, mă nenoroceşti! Nu ştii ce femeie e. Ea e totul! Poate că-ţi închipuieşti ceva.! Dar nu ştii ce femeie e!

  Apollon, care se apucase deja de lucru şi îşi pusese ochelarii, fără să-şi lase acul jos, s-a uitat mai întâi pieziş la bani; apoi, fără să-mi acorde nici o atenţie şi nerăspunzându-mi nimic, a continuat să-şi facă de lucru cu aţa pe care încă nu apucase s-o treacă prin urechile acului. Am aşteptat vreo trei minute, în picioare, cu braţele încrucişate î la Napoleon. Tâmplele îmi erau umede de transpiraţie; simţeam că sunt palid la faţă. Dar, slavă Domnului, pesemne că, uitându-se la mine, i s-a făcut milă. Terminând cu aţa lui, s-a ridicat încet de pe scaun, a împins scaunul încet, şi-a scos încet ochelarii, a numărat încet banii şi, în cele din urmă a ieşit încet din cameră, întrebându-mă peste umăr dacă să ia o porţie întreagă. Întorcându-mă la Liza, mi-a venit o idee: ce-ar fi să fug aşa cum sunt, în halat, unde-oi vedea cu ochii şi pe urmă – fie ce-o fi?

  M-am aşezat din nou. Fata mă privea neliniştită. Câteva minute am tăcut amândoi.

  — Îl omor! am strigat eu deodată, bătând cu pumnul în masă atât de tare, încât din călimară săriră stropi.

  — Vai, cum poţi vorbi aşa? strigă ea, cutremurată.

  — Îl omor, îl omor! zbieram eu, bătând în masă, înfuriat la culme, dar în acelaşi timp dându-mi foarte bine seama ce prostie e din partea mea să fiu atât de furios.

  — Nu ştii, Liza, ce înseamnă călăul ăsta pentru mine. E călăul meu. Acum s-a dus după pesmeţi; el.

  Şi deodată m-au podidit lacrimile. Aveam o criză. Mi-era tare ruşine printre sughiţurile de plâns; dar nu mă mai puteam stăpâni.

  Ea s-a speriat. „Ce-i cu d-ta! Ce-i cu d-ta!” striga mereu, agitându-se împrejurul meu.

  — Apă, dă-mi nişte apă, de-acolo! bâiguiam eu cu vocea slăbită dându-mi, de fapt, prea bine seama că m-aş putea lipsi de apă şi că nu-i nevoie să bâiguiesc cu vocea slabă. Dar, cum se zice, mă dădeam în spectacol ca să salvez aparenţele, deşi criza era veritabilă.

  Mi-a dat apă, privindu-mă pierdută. În momentul acela Apollon a adus ceaiul. Brusc, mi s-a părut că ceaiul acela obişnuit şi prozaic este groaznic de indecent şi mizerabil după tot ce-a fost; am roşit. Liza se uita la Apollon şi chiar părea speriată. Acesta a ieşit fără să ne arunce măcar o privire.

  — Liza, mă dispreţuieşti? am întrebat, privind-o în ochi şi tremurând de nerăbdare să aflu ce gândeşte.

  Era fâstâcită şi n-a fost în stare să răspundă nimic.

  — Bea-ţi ceaiul! am spus eu înciudat. Mi-era necaz pe mine însumi, însă fireşte, ea trebuia să plătească oalele sparte. O furie grozavă împotriva ei începu brusc să fiarbă în inima mea; cred că eram în stare s-o omor. Ca să mă răzbun pe ea, m-am jurat în gând să nu scot o vorbă pe toată durata vizitei ei. „Din pricina ei s-a iscat totul”, mi-am zis.

  Tăcerea noastră ţinea deja de cinci minute. Ceştile cu ceai rămăseseră pe masă; nu ne atingeam de ele: ajunsesem atât de departe, încât, într-adins nu voiam să-mi