dau simbria, nu vreau pentru că aşa vreau eu”, pentru că „asta mi-e voia de stăpân”, din cauză că nu-i respectuos, din cauză că-i mitocan, dar că, dacă mă roagă respectuos, poate mă îmbunez şi-l plătesc; dacă nu, o să mai aştepte încă două săptămâni, o să aştepte şi trei, o lună întreagă o să aştepte.

  Însă tot el a biruit, cu toată încrâncenarea mea. N-am rezistat nici patru zile. A început ca întotdeauna în asemenea cazuri, pentru că mai fuseră cazuri din acestea, mai existaseră încercări (şi, notez, ştiam totul dinainte, îi cunoşteam pe dinafară tactica ticăloasă); începea prin a mă ţintui din când în când cu o privire extrem de severă, necoborându-şi-o câteva minute la rând, mai ales când intram sau când ieşeam din casă. Dacă, de pildă, rezistam şi mă prefăceam că nu-i observ privirile, ca şi altădată, tăcut, trecea la celelalte torturi. Se întâmpla că, deodată, hodoronc-tronc, intra lin şi neauzit în cameră, în timp ce eu citeam sau mă plimbam încoace şi încolo, se oprea lângă uşă, îşi punea o mână la spate, îşi împingea un picior înainte şi mă ţintuia cu o privire care nu mai era doar severă, ci de-a dreptul dispreţuitoare. Dacă-I întrebam ce vrea, nu-mi răspundea nimic, continua să se uite în ochii mei încă vreo câteva secunde, apoi, strângându-şi buzele într-un chip aparte, cu o expresie semnificativă, se răsucea încet în loc şi ieşea agale din cameră. Peste două ore iar intra pe neaşteptate şi mi se înfăţişa în acelaşi fel. Se întâmpla că, turbat de furie, îl întrebam ce pofteşte sau, pur şi simplu, îmi ridicam, brusc şi poruncitor, capul, începând să-l privesc şi eu drept în ochi. Ne uitam aşa, unul la altul, cam două minute; apoi, încet şi plin de importanţă, îmi întorcea spatele şi ieşea din nou pentru alte două ore.

  Dacă nici după asta nu-mi veneau minţile la cap şi continuam să mă răzvrătesc, începea dintr-o dată să ofteze privindu-mă, să ofteze prelung, adânc, ca şi cum prin acest oftat mi-ar fi măsurat întreaga adâncime a prăbuşirii mele morale şi, fireşte, sfârşea prin a mă birui cu totul: turbam, zbieram, dar eram totuşi nevoit să cedez în problema care-l interesa pe el.

  Acum, de îndată ce începuseră obişnuitele manevre cu „privirile severe”, mi-am ieşit din fire şi, înfuriat, m-am năpustit asupra lui. Eram prea scos din sărite şi fără asta.

  — Stai! am strigat eu cu frenezie, pe când el se răsucea încet şi tăcut, cu o mână pusă la spate, ca să se retragă în camera lui. Stai! întoarce-te, întoarce-te, îţi zic! Cred că mă răstisem la el atât de nefiresc, încât s-a întors şi, oarecum mirat, a început să mă măsoare din ochi. De altminteri, continua să nu-mi spună o vorbă, ceea ce mă exaspera.

  — Cum îndrăzneşti să intri la mine fără să-ţi ceri voie şi să te holbezi aşa la mine? Răspunde!

  Însă, privindu-mă calm vreo jumătate de minut, el dădu iarăşi să se răsucească.

  — Stai! am zbierat eu, repezindu-mă după el. Nu te mişca din loc! Aşa. Acum răspunde: ce-ai vrut să vezi, intrând?

  — Dacă acuşilea vrei să-mi porunceşti ceva, treaba mea-i să fac, răspunse el, după încă un moment de tăcere, sâsâind încet şi măsurat, ridicându-şi sprâncenele şi aplecându-şi calm capul de pe un umăr pe celălalt; şi toate astea cu un calm îngrozitor.

  — Nu asta, nu asta te întreb, călăule! am strigat eu, tremurând de furie. Îţi spun eu, călăule, de ce vii aici: vezi că nu-ţi dau simbria, eşti mândru şi nu vrei să te ploconeşti, să mă rogi şi de asta vii – ca să mă pedepseşti, să mă chinuieşti cu privirile tale prosteşti şi nu bă-nu-ieşti, călăule, ce prostie-i asta, ce prostie, prostie, prostie!

  Tăcut, el dădu iarăşi să se răsucească, dar eu m-am agăţat de el.

  — Ascultă, i-am strigat. Vezi, uite banii, uite-i! (l-am scos din sertar). Şapte ruble, toate, dar n-o să le capeţi, n-o să le capeţi până când n-o să vii, respectuos şi cu fruntea plecată, să-mi ceri iertare. Ai auzit?

  — Asta nu se poate! mi-a răspuns el cu nefirească siguranţă de sine.

  — Se poate! i-am strigat. Îţi dau cuvântul meu că aşa va fi!

  — N-am de ce să-mi cer iertare de la d-ta, continuă el, de parcă nici nu mi-ar fi auzit ţipetele. Pentru că d-ta eşti cel care m-a făcut „călău” şi pentru asta pot să te reclam oricând la poliţie.

  — Du-te! Reclamă-mă! am zbierat eu. Du-te chiar acum, în minutul, în secunda asta! Oricum eşti călău! călău! călău! însă el doar m-a privit, apoi mi-a întors spatele şi, fără să-mi mai asculte ţipetele prin care-l chemam înapoi, a intrat agale în camera lui, fără a mai întoarce capul.

  „Dacă nu era Liza, nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea!” mi-am zis în sinea mea. Apoi, după ce am stat pe loc cam un minut, grav şi solemn, dar cu inima bătându-mi când mai încet, când mai repede, m-am dus în odaia lui, îndărătul peretelui de scânduri.

  — Apollon, i-am spus eu încet, tărăgănat, dar simţind că mă înăbuş. Chiar acum, fără întârziere, du-te după comisar!

  Între timp el apucase să se aşeze la masa lui, îşi pusese ochelarii pe nas şi începuse să coase ceva. Dar, auzindu-mi porunca, a pufnit dintr-o dată în râs.

  — Acum, în clipa asta, du-te! Du-te, du-te, nici nu-ţi imaginezi ce se întâmplă dacă nu te duci!

  — Chiar că nu eşti în toate minţile, observă el fără să-şi ridice măcar capul, sâsâind tot atât de rar şi continuând să-şi bage aţa în ac. Unde s-a mai pomenit să vrea cineva să se pârască singur la poliţie? Şi dacă vrei să mă sperii, te bucuri degeaba, pentru că n-o să se întâmple nimic.

  — Du-te! am urlat, înşfăcându-l de umăr. Simţeam că-s gata să-l lovesc.

  Şi n-am auzit cum în clipa aceea