Mă prefac a nu înţelege (de fapt, nu-mi dau seama de ce mă prefac; probabil, aşa, de frumuseţea gestului). În sfârşit ea, tulburată cu totul, frumoasă, tremurând şi plângând, se aruncă la picioarele mele şi-mi spune că sunt salvatorul ei, că mă iubeşte mai presus de orice pe lume. Mă arăt, uimit, dar. „Liza, îi zic, chiar crezi că nu ţi-am remarcat dragostea? Am văzut, am ghicit totul, dar n-am îndrăznit să atentez primul la inima ta, pentru că aveam influenţă asupra ta şi m-am temut că tu, din recunoştinţă, îţi vei impune cu forţa să răspunzi iubirii mele, că îţi vei provoca silnic în suflet un sentiment pe care, poate, nu-l ai, lucru pe care eu nu l-am vrut pentru că ar fI. Un despotism. N-ar fi fost delicat (ei bine, într-un cuvânt, o luam razna prin cine ştie ce subtilităţi europene, î la George Sand, inexplicabil de fine.). Dar acum, acum eşti a mea, eşti creaţia mea, eşti pură, superbă, eşti splendida mea soţie.”

  Şi-n casa mea, cu fruntea sus Tu intră liberă, stăpână!

  Apoi începem să trăim omeneşte, călătorim în străinătate etC. Etc.» într-un cuvânt, ajungeam să mi se facă mie însumi ruşine şi sfârşeam prin a mă lua singur peste picior, scoţându-mi limba în oglindă.

  «Păi nici n-o s-or lase pe „ticăloasă”! îmi ziceam. Pare-mi-se că patroana nu le prea dă voie să se plimbe, mai ales seara (nu ştiu de ce mi se părea că trebuia să vină neapărat seara, exact la ora şapte). De altfel, mi-a spus că încă nu s-a înrobit de tot, că are un statut special, aşa că, hm! La naiba, va veni, negreşit va veni!»

  Bine măcar că între timp mă distrăgea Apollon cu mitocăniile lui. Mă făcea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare! Era ciuma mea, flagelul prăvălit de Providenţă asupra mea. Mă ciorovăiam mereu, de câţiva ani, şi-l uram. Doamne, ce mult îl uram! Cred că n-am mai urât pe nimeni în viaţă aşa cum îl uram pe el, mai ales în anumite momente. Era un om în vârstă, sobru, care se mai îndeletnicea şi cu croitoria. Nu ştiu de ce, însă, mă dispreţuia, întrecea chiar orice măsură cu dispreţul şi se uita la mine de sus, insuportabil de sus. De altfel, privea de sus pe oricine. Era de-ajuns să-i vezi ţeasta blondă, părul lins, moţul pe care şi-l înfoia pe frunte şi şi-l ungea cu untdelemn, gura cu buzele ţuguiate într-un triunghi, şi simţeai deja că ai dinaintea ta o fiinţă care nu se îndoia niciodată de sine. Era pedant în cel mai înalt grad, cel mai mare pedant din câţi mi-a fost dat să întâlnesc pe lume; şi pe deasupra, avea un amor propriu cum poate numai lui Alexandru Macedon i-ar fi stat bine. Era îndrăgostit de fiecare nasture al lui, de fiecare unghie, îndrăgostit cu adevărat, ceea ce se vedea din prima clipă! Se purta cu mine întru totul despotic, vorbea extrem de puţin cu mine şi, dacă se întâmpla să-mi arunce o privire, aceasta era fermă, maiestuos de înfumurată permanent batjocoritoare, ceea ce mă făcea câteodată să turbez de furie. Slujba şi-o făcea cu aerul că-mi acordă cea mai mare favoare. De altminteri, nu făcea pentru mine aproape nimic şi nici măcar nu se socotea câtuşi de puţin obligat să facă ceva. Nu mai încape nici o îndoială că mă socotea prostul proştilor din lumea asta şi dacă „mă ţinea pe lângă el”, o făcea numai şi numai pentru că putea căpăta de la mine simbrie în fiecare lună. Era de acord „să nu facă nimic” la mine pentru şapte ruble pe lună. Multe păcate mi se vor ierta pentru el. Uneori ajungeam să-l urăsc atât de tare, încât tremuram de furie numai văzând cum păşeşte. Dar mai ales mă scârbea vorbirea lui peltică. Avea limba un pic mai lungă decât trebuie, sau cam aşa ceva şi, din această pricină, şuiera şi sâsâia mereu, lucru cu care, pare-mi-se, se mândrea grozav, închipuindu-şi că-i conferea extrem de multă demnitate. Vorbea încet, măsurat, punându-şi mâinile la spate şi plecându-şi ochii în pământ. Cel mai mult mă înfuria când, uneori, începea să citească Psaltirea, în cotlonul lui, despărţit de camera mea printr-un perete de scânduri. Multe lupte am avut de îndurat din pricina acestei lecturi, însă lui îi plăcea grozav de mult să citească seara, cu voce scăzută şi monotonă, îngânată, ca şi cum s-ar fi aflat la căpătâiul unui mort. Curios e că până la urmă aici a ajuns: acum se tocmeşte ca să citească Psaltirea pentru morţi şi, totodată, exterminează şobolani şi face vacs. Dar pe-atunci nu-l puteam alunga, de parcă ar fi fost contopit chimic cu viaţa mea. Pe deasupra, nici în ruptul capului nu s-ar fi lăsat înduplecat să plece din casa mea. Mi-era imposibil să locuiesc în chambres garnies, apartamentul era palatul meu, găoacea mea, carapacea mea, în care mă ascundeam de restul umanităţii, iar Apollon, naiba mai ştie de ce, mi se părea a aparţine acestui apartament, aşa că timp de şapte ani nu i-am putut face vânt.

  Bunăoară, era imposibil să-l amân cu plata simbriei măcar două-trei zile. Ar fi ieşit o istorie, de n-aş mai fi ştiut cum să mă descâlcesc din ea. Dar în zilele acelea eram atât de pornit împotriva tuturor, încât nici eu nu ştiu de ce şi pentru ce m-am hotărât să-l pedepsesc pe Apollon şi să-l mai amân cu plata simbriei încă două săptămâni. Demult, de vreo doi ani, aveam de gând s-o fac, numai ca să-i demonstrez că nu trebuie să-ndrăznească s-o facă pe grozavul cu mine şi că, dacă am eu chef, pot oricând să nici nu-i plătesc simbrie. Mi-am propus să nu-i spun nimic şi chiar să nu aduc dinadins vorba de asta, ca să-i înfrunt mândria şi să-l silesc să pomenească el primul despre simbrie. Atunci voi scoate şapte ruble din sertar, îi voi arăta că le am şi că intenţionat le-am pus deoparte, dar că, „nu vreau, pur şi simplu nu vreau să-i