Am pus în plicul cu scrisoarea şase ruble, l-am lipit şi l-am înduplecat pe Apollon să i-l ducă lui Simonov. Aflând că sunt bani în plic, Apollon a devenit ceva mai respectuos şi a acceptat să meargă. Spre seară am ieşit să mă plimb. După beţia de ieri, capul mă durea şi mi se învârtea. Dar pe măsură ce se lăsa seara şi amurgul devenea tot mai întunecat, cu atât mai mult mi se schimbau şi mi se încâlceau impresiile şi, în urma lor, gândurile. Ceva era pe moarte în interiorul meu, în adâncul inimii şi conştiinţei mele, însă nu voia să moară şi se îmi provoca într-o tristeţe arzătoare. Cel mai adesea, mă înghesuiam pe străzile cele mai aglomerate, cu ateliere muncitoreşti: Meşceanskaia, Sadovaia, pe lângă Parcul Iusupov. Îmi plăcea mai ales să mă plimb pe aceste străzi în amurg, când creştea forfota mulţimii de trecători, muncitori şi meseriaşi, care, având întipărită pe feţe o îngrijorare înrăită, se duceau pe la casele lor după munca de peste zi. Îmi plăceau tocmai pentru vânzoleala de două parale, tocmai prozaismul obraznic. De data asta viermuiala străzii doar mă irita şi mai mult. Nu izbuteam nicidecum s-o scot la capăt cu mine însumi. Ceva se ridica necontenit în sufletul meu, dureros şi nu voia să se potolească. Mâhnit de tot, m-am întors acasă. Parcă aş fi săvârşit o fărădelege.

  Mă chinuia permanent gândul că va veni Liza. Ciudat mi se părea că, dintre toate întâmplările de ieri, amintirea ei mă chinuia cumva deosebit, fără legătură cu celelalte. Spre seară izbutisem să uit de toate celelalte, dădusem a lehamite din mână şi încă mai eram pe deplin satisfăcut de scrisoarea pe care i-o trimisesem lui Simonov. Dar în privinţa ei, parcă nu mai eram mulţumit. Parcă numai gândul la Liza mă chinuia. „Ce-ar fi dacă vine? mă întrebam întruna. Nu-i nimic, n-are decât să vină. Hm. Partea urâtă e că o să vadă, bunăoară, cum trăiesc. Ieri m-am înfăţişat dinaintea ei ca uN. EroU. Iar acum, hm! De fapt, e-o porcărie că am ajuns în halul ăsta. Casa mi-e de-o mizerie lucie. Şi am avut curajul să merg ieri la dineu cu hainele astea! Ce să mai zic de canapeaua, de sub muşamaua căreia ies bucăţi de burete? Dar halatul, cu care nu mă pot acoperi! Ce zdrenţe. Şi ea o să vadă toate astea; şi pe Apollon o să-l vadă. Precis că măgarul o s-o jignească. O să-i caute nod în papură ca să-mi facă o bădărănie. Iar eu, se înţelege, după cum îmi e obiceiul, o să fiu laş, o să-ncep să umblu cu paşi mărunţi prin faţa ei, să mă înfăşor în pulpanele halatului, o să-ncep să zâmbesc, o să spun minciuni. Ptiu, mare porcărie! Şi încă nu asta-i marea porcărie! Nu, aici sunt lucruri mai grave, mai urâte, mai abjecte, da, mai abjecte! Şi iarăşi, iarăşi va trebui să-mi pun pe faţă masca asta necinstită, mincinoasă.”

  Ajungând la acest gând, am explodat: „De ce să fie necinstită? Care necinstită? Ieri am vorbit sincer. Mi-aduc aminte că şi-n sufletul meu era un sentiment adevărat. Am vrut să trezesc în ea sentimente nobilE. Şi dacă a plâns puţin, asta-i bine, o să aibă un efect benefic.”

  Totuşi nu reuşeam să mă liniştesc nicidecum.

  Toată seara, după ce m-am întors acasă, când trecuse de-acum de ora nouă şi, conform calculelor mele, Liza nu mai putea veni, parcă o vedeam totuşi în faţa ochilor şi, mai cu seamă, mi-o aminteam într-una şi aceeaşi poziţie. Din toată ziua precedentă îmi revenea în minte cu deosebită claritate: atunci când am iluminat camera cu chibritul şi i-am văzut faţa palidă, schimonosită, cu privirea de muceniţă. Şi în clipa aceea, ce jalnic, ce nefiresc, ce strâmb era zâmbetul întipărit pe faţa ei! însă pe-atunci încă nu ştiam că până şi peste cincisprezece ani mi-o voi închipui pe Liza tot aşa, cu zâmbetul acela jalnic, strâmb, inutil, pe care-l avusese în clipa aceea.

  A doua zi eram deja gata să consider că toate sunt nişte inepţii, nervi care au luat-o razna şi, în primul rând-o exagerare. Fusesem întotdeauna conştient de această coardă slabă a mea şi uneori mă temeam foarte tare de ea: „exagerez totul şi tocmai de asta calc pe alături” îmi repetam în fiecare oră. Dar, de altfel, „de altfel, Liza va veni” – iată refrenul cu care se încheiau toate reflecţiile mele de atunci. Eram atât de neliniştit, încât uneori simţeam că turbez. «Va veni! Va veni negreşit! exclamam eu, umblând repede prin cameră. Poate nu astăzi, însă mâine va veni, mă va găsi până la urmă! Aşa-i afurisitul de romantism al tuturor acestor inimi curatei Ah, mârşăvie, ah, perfidie, ah, mărginire a tuturor acestor „infecte suflete sentimentale”! Ei, cum să nu înţelegi, cum, adică, să nu înţelegi!» Dar aici mă opream, chiar foarte încurcat.

  „Şi, mă gândeam eu în treacăt, ce puţine, ah, ce puţine cuvinte mi-au trebuit, ce idilă de tot nimicul (şi încă o idilă prefăcută, livrescă, studiată) ca să întorc pe dos, la repezeală, un suflet omenesc. Mare lucru şi virginitatea, glia prielnică!”

  Câteodată îmi trecea prin minte să mă duc chiar eu la ea, „să-i povestesc tot” şi s-o înduplec să nu vină. Dar în aceste momente, la acest gând, se stârnea în mine o furie atât de mare, încât, pare-mi-se, aş fi fost în stare s-o zdrobesc pe „blestemata” de Liza, dacă s-ar fi nimerit prin preajmă, aş fi jignit-o, aş fi insultat-o, aş fi alungat-o, aş fi lovit-o!

  Totuşi, trecură o zi, două, trei, ea nu mai venea şi eu începusem să mă liniştesc. Mă învioram şi mă înseninam mai ales după ora nouă, uneori chiar începeam să visez şi încă destul de dulce. «Bunăoară, o salvez pe Liza tocmai prin faptul că mă vizitează şi eu îi vorbesc. O cultiv, o educ. În cele din urmă, observ că mă iubeşte, mă iubeşte cu patimă.