mai copilăresc. Am despăturit hârtia. Era o scrisoare primită de la un student medicinist sau cam aşa ceva, o declaraţie de dragoste foarte emfatică, cu înflorituri, dar extrem de respectuoasă. Nu-mi aduc aminte exact expresiile, dar ţin bine minte că de sub stilul pretenţios răzbătea un sentiment veritabil, imposibil de falsificat. După ce am terminat de citit, i-am întâlnit privirea fierbinte, curioasă şi copilăresc de nerăbdătoare, care mă fixa. Îşi pironise ochii pe faţa mea şi aştepta nerăbdătoare să vadă ce voi spune. În câteva cuvinte, grăbită, dar parcă bucuroasă şi mândră, mi-a explicat că fusese undeva la o serată dansantă, la o familie, în casa unor „oameni foarte, foarte cumsecade, familişti, care nu ştiu încă nimic, absolut nimic”, pentru că ea e încă nouă aici şi doar aşA. Nu-i încă deloc hotărâtă să rămână şi va pleca negreşit, de îndată ce-şi va plăti datoria. „Ei, acolo era studentul, toată seara a dansat, a vorbit cu ea şi au constatat că o cunoaşte de la Riga, încă de pe când erau copii, că se jucaseră împreună, numai că asta a fost demult. – că îi cunoaşte şi pe părinţii ei, dar de asta el nu ştie şi nu bănuieşte nimic-nimic-nimic! Şi a doua zi după serată (acum trei zile), prin prietena care a însoţit-o acolo, i-a trimis scrisoareA. Şi asta-i tot.”

  După ce termină de povestit, îşi coborî parcă ruşinată ochii strălucitori.

  Biata de ea, păstra scrisoarea ca pe un lucru de preţ şi dăduse fuga după singurul lucru de preţ, nedorind ca eu să plec înainte de a afla că şi pe ea o iubeşte cineva cinstit şi sincer, că şi cu ea vorbeşte respectuos cineva. Precis că scrisorii îi era hărăzit să zacă într-o casetă, fără urmări. Dar oricum, sunt sigur că toată viaţa ar fi păstrat scrisoarea ca pe un lucru de preţ, ca pe mândria şi justificarea ei; şi iată, într-un asemenea moment, şi-a adus aminte de scrisoare şi mi-a adus-o, pentru a se mândri naiv cu ea faţă de mine, ca să-mi fac o altă impresie despre ea şi s-o laud. N-am spus nimic, i-am strâns mâna şi am plecat. Nu puteam să nu plec. Tot drumul am mers pe jos, cu toate că lapoviţa continua să-şi cearnă fulgii mari, îndoiţi cu apă. Eram istovit, zdrobit, plin de nedumerire. Dar dedesubtul nedumeririi licărea deja adevărul. Un adevăr dezgustător!

  VIII.

  De altminteri, n-am acceptat prea curând să recunosc acest adevăr. Trezindu-mă dimineaţă după câteva ore de somn adânc, de plumb, şi amintindu-mi imediat toată ziua din ajun, chiar m-am mirat de sentimentalismul meu faţă de Liza, „de toate ororile şi milele de ieri”. „Uite-aşa, te-apucă uneori câte-o zdruncinare muierească de nervi, ptiu! mi-am zis. Şi de ce i-oi fi împins adresa mea? Dacă vine? De fapt, n-are decât să vină; nu-i nimic. Însă, pesemne, nu asta era acum prima şi cea mai importantă problemă: trebuia să mă grăbesc, cu orice preţ, să-mi salvez reputaţia în ochii lui Zverkov şi ai lui Simonov. Asta era grija mea cea mai de căpătâi. Şi luându-mă cu treburile, chiar am uitat de Liza în dimineaţa aceea.

  Mai întâi şi mai întâi, trebuia să-i restitui imediat datoria lui Simonov. M-am decis să fac un pas disperat: să împrumut o mulţime de bani, cincisprezece ruble, de la Anton Antonâci. Ca un făcut, în dimineaţa aceea era extraordinar de bine dispus şi mi i-a dat pe loc, de la prima rugăminte. M-am bucurat atât de mult, încât semnând chitanţa, cu o figură bravă, dezinvolt, i-am spus că ieri „am tras un chef cu nişte prieteni la Hotel de Paris, ne-am luat adio de la un coleg, pot zice chiar prieten din copilărie, ştiţi, un mare petrecăreţ şi un răsfăţat, dar, desigur, de familie bună, cu avere însemnată, cu o carieră strălucită, ştiţi dv de care; am întrecut măsura cu o juma' de duzină şi.” Şi nimic; toate astea le-am rostit foarte uşor, degajat şi cu satisfacţie.

  Întorcându-mă acasă, i-am scris de îndată lui Simonov.

  Şi acum mă apucă încântarea, amintindu-mi tonul de veritabil gentleman al scrisorii, stilul ei amical şi sincer. Cu ingeniozitate şi nobleţe şi – ceea ce e mai important – fără nici un cuvânt de prisos, am luat asupra mea toată vina. Mă justificam, „dacă mai am dreptul să mă justific”, prin faptul că neobişnuit deloc cu băutura, m-am îmbătat de la primul pahar, pe care (pasămite) l-am băut înainte de venirea lor, când îi aşteptasem la Hotel de Paris, între ora cinci şi şase. Scuzele mele i le ofeream mai ales lui Simonov; tot pe el îl rugam să le transmită şi celorlalţi scuzele mele, mai ales lui Zverkov, pe care, „îmi aduc aminte ca prin vis”, mi se pare că l-am jignit. Am adăugat că aş fi luat o birjă ca să trec pe la fiecare dintre ei, dar că mă doare capul şi, mai presus de toate, mi-e ruşine. Am rămas mulţumit mai cu seamă de „uşurinţa”, mai bine zis, dezinvoltura (de altfel, întru totul decentă) care îmi purta subit condeiul şi, mai bine decât orice argument, le dădea de înţeles că privesc destul de detaşat „toată porcăria de ieri”; totuşi, nu sunt câtuşi de puţin omorât dintr-o lovitură, cum, probabil, vă închipuiţi, domnilor, ci dimpotrivă, văd lucrurile calm, aşa cum trebuie să le vadă un gentleman care se respectă. „Ce-a fost a fost, adică, am făcut-o şi gata.”

  — Păi nu-i o cochetărie de marchiz? mă minunam eu, recitind misiva. Şi toate datorită faptului că sunt un om evoluat şi cult! în locul meu, alţii n-ar fi ştiut cum să se descâlcească, pe când eu m-am descurcat şi îmi fac iarăşi de cap, deoarece sunt „un om cult şi evoluat al timpului nostru”. La o adică, poate că ieri totul s-a întâmplat din pricina vinului.» HM. Nu, nu din pricina vinului. N-am băut deloc votcă, de la cinci la şase, cât i-am aşteptat. L-am minţit pe Simonov; l-am minţit fără ruşine; de fapt, nici acum nu mi-e ruşine.