eşti gata să-ţi dai sufletul, iar ei te vâră în ungherul cel mai împuţit din subsol, unde-i întuneric şi igrasie; zăcând singură acolo, la ce te gândeşti? De îndată ce mori, te pregătesc de înmormântare la iuţeală, cu mâini străine, cu bombăneli şi nerăbdare, nimeni n-o să te binecuvânteze, nimeni n-o să ofteze după tine, nu-şi vor dori decât să scape şi de grija asta. Or să-ţi cumpere un sicriu făcut de mântuială, or să te ducă la groapă cum au dus-o azi pe nenorocita aceea şi pe urmă or să-ţi facă parastasul la cârciumă. N-are a face că groapa-i plină cu noroi, că groparii sunt nişte lepădături, că lapoviţa se prăvăleşte valuri-valuri – doar n-o să-şi bată capul cu tine, nu-i aşa? «Coboar-o, Vaniuha; chiar că aşa-i e „soarta”, şi-aici a pornit cu picioarele-n sus, că din alea a fost. Scurtează frânghia, pezevenchiule!)» «E bine şi-aşa.» «Cum să fie bine? Uite că zace pe-o rână. N-a fost şi ea om? Gata, astup-o.» Nici să se certe prea mult din pricina ta n-or să aibă chef. Or să astupe cât pot de repede groapa cu lut vânăt şi-or să se ducă la cârciumă. Asta va fi sfârşitul amintirii tale pe pământ; la mormintele altora vin copiii, taţii, soţii, iar tu n-o să ai parte nici de-o lacrimă, nici de-un oftat, nici de-o vorbă bună, nimeni din toată lumea asta n-o să vină vreodată la mormântul tău; numele o să-ţi dispară de pe faţa pământului, ca şi cum n-ai fi trăit vreodată pe lume, ca şi cum nici măcar nu te-ai fi născut! Din noroi şi mlaştină, degeaba ai bocăni tu acolo, în capacul sicriului, când se scoală morţii: „Daţi-mi drumul, oameni buni, să trăiesc şi eu pe lume! Trăind, n-am avut parte de viaţă, viaţa mea a fost o cârpă de care oamenii şi-au şters picioarele, mi-au băut-o într-o cârciumă de pe Sennaia; daţi-mi drumul, oameni buni, să mai trăiesc o dată pe lume!”

  Mă apucase patosul până într-atât, încât simţeam că mi se opreşte un nod în gât şI. Deodată m-am oprit, m-am ridicat speriat într-un cot şi, aplecându-mi temător capul, cu inima agitată, am început să trag cu urechea. Aveam motive să mă simt încurcat.

  De mult presimţeam că-i răvăşisem sufletul şi îi zdrobisem inima şi, pe măsură ce mă convingeam de asta, doream tot mai mult să-mi ating ţelul cât mai repede şi cât mai în forţă. Jocul, jocul mă pasionase; la drept vorbind, nu doar jocul.

  Ştiam că vorbesc dens, stereotip, chiar livresc, într-un cuvânt, nu mă pricepeam să vorbesc altfel decât „ca din carte”. Dar asta nu mă deranja; ştiam, doar, presimţeam că mă va înţelege şi că, poate, stilul livresc va fi de folos intenţiei mele. Dar acum, obţinând efectul scontat, mă speriasem. Nu, niciodată, niciodată nu mai fusesem martorul unei asemenea disperări! Ea zăcea cu faţa înfundată în perna pe care o îmbrăţişase. Plânsul îi sfâşia pieptul. Tot trupul ei tânăr tremura, zguduit parcă de convulsii. Hohotele ei de plâns, înăbuşite în interior, clocoteau şi, brusc, răbufneau în afară, purtate de gemete şi ţipete. Atunci îşi afunda şi mai mult faţa în pernă: ţinea ca nimeni din casa asta, nici un suflet viu să nu afle de lacrimile şi chinurile ei. Muşca perna, şi-a muşcat şi mâna până la sânge (am văzut asta mai târziu), sau, înfigându-şi degetele în cosiţele ei încâlcite, încremenea de încordare, cu răsuflarea oprită şi dinţii încleştaţi. Am dat să încep a-i vorbi, s-o rog să se liniştească, dar am simţit că n-am curaj şi deodată, cuprins parcă de friguri, aproape îngrozit, pe pipăite, m-am pregătit iute de plecare. Era întuneric: oricât mă grăbeam, nu puteam termina repede cu îmbrăcatul. Bâjbâind, am dat dintr-o dată de o cutie de chibrituri şi de un sfeşnic, în care era înfiptă o lumânare neîncepută. De îndată ce lumina a împrăştiat bezna, Liza s-a ridicat brusc în capul oaselor cu faţa cumva schimonosită, cu un zâmbet pe jumătate smintit, privindu-mă cu un aer stupid. M-am aşezat lângă ea şi i-am luat mâinile; ea s-a dezmeticit, s-a repezit la mine, a dat să mă îmbrăţişeze dar n-a îndrăznit şi şi-a înclinat încet fruntea către mine.

  — Liza, draga mea, degeaba ţi-aM. Iartă-mĂ. Am dat eu să încep, dar ea mi-a strâns cu degetele atât de tare mâinile, încât mi-am dat seama că vorbele mele sunt nepotrivite şi am tăcut.

  — Uite adresa mea, Liza, treci pe la mine.

  — O să treC. Şopti ea cu hotărâre, fără să-şi ridice capul.

  — Atunci, eu plec, rămâi cu binE. La revedere.

  M-am ridicat, a coborât şi ea din pat şi dintr-o dată a roşit, a tresărit, a luat o broboadă de pe scaun, şi-a aruncat-o pe umeri, strângându-şi-o până sub bărbie. Făcând toate astea, zâmbi iarăşi cumva dureros, roşi şi se uită ciudat la mine. Eram şi eu îndurerat; mă grăbeam să plec, să mă retrag.

  — Stai puţin, spuse ea deodată, de-acum în vestibul, chiar în dreptul uşii; trăgându-mă de mâneca mantalei şi oprindu-mă, puse jos lumânarea şi fugi înapoi; probabil îşi amintise de ceva sau voia să aducă şi să-mi arate ceva. Fugind, se înroşise din nou, ochii îi străluceau, pe buze îi licărise un zâmbet – ce să fie? Am aşteptat-o fără să vreau; s-a întors după un minut, privindu-mă ca şi cum m-ar fi rugat s-o iert pentru nu ştiu ce. Acum nu mai avea faţa, nu mai avea privirea ursuză, neîncrezătoare şi îndârjită de adineaori. Ochii îi erau acum rugători, catifelaţi şi totodată încrezători, tandri, sfioşi. Aşa se uită copiii la persoanele pe care le iubesc foarte mult şi cărora le cer ceva. Avea ochii căprui, doi ochi minunaţi, vii, care se pricepeau să oglindească şi dragostea, şi ura posomorâtă.

  Fără să-mi explice nimic – ca şi cum eu, precum nu ştiu ce fiinţă superioară, trebuia să ştiu totul fără explicaţii – mi-a întins o foaie de hârtie. În clipa aceasta faţa îi era plină de triumful cel mai naiv, cel