să aveţi aici ibovnici. Păi asta nu-i decât o joacă, o înşelăciune, o bătaie de joc, şi voi credeţi. Ce zici, ibovnicul tău chiar te iubeşte cu adevărat? Nu cred. N-are cum să te iubească ştiind că la prima chemare trebuie să te duci la altul. Dacă se împacă cu aşa ceva, e un nemernic! Crezi că are vreun pic de respect pentru tine? Ce ai tu în comun cu el? îşi râde de tine şi te jecmăneşte – asta-i toată dragostea lui! Măcar bine că nu te bate. Dar poate te şi bate. Ia întreabă-l, dacă-l ai: o să se însoare cu tine? Păi o să-ţi râdă în nas, dacă nu cumva o să te scuipe sau o să te ia la bătaie; şi când te gândeşti că el însuşi nu face nici cât o ceapă degerată. Şi ia gândeşte-te: la ce bun ţi-ai nenoroci aici toată viaţa? Pentru că ti se dă cafea şi mâncare pe săturate? la spune: de ce ţi se dă mâncare? Alteia, uneia cinstite, i s-ar opri în gât asemenea dumicat, pentru că ştie de ce i se dă mâncare. Tu eşti aici datoare şi vei fi datoare şi trebuie să fii datoare până la cel din urmă sfârşit, până când clienţii n-or să te mai vrea. Şi asta se va întâmpla curând, nu-ţi pune nădejdea în tinereţe. Ştii că aici toate trec precum o diligenţă trasă de cai de poştă. Or să-ţi facă brânci de-aici. Şi n-or să-ţi facă brânci pur şi simplu ci, cu mult înainte de asta, or să înceapă a-ţi căuta pricină, or să-nceapă să-ţi scoată ochii, or să-nceapă să te ocărască, ca şi cum nu tu i-ai dat patroanei toată sănătatea ta, ca şi cum nu tu ţi-ai fi nenorocit tinereţea şi sufletul pentru ea, fără să câştigi nimic, ci parcă ai fi terminat-o, ai fi făcut-o să ajungă cerşetoare, ai fi jecmănit-o. Şi să nu te aştepţi la sprijin: celelalte prietene ale tale se vor repezi şi ele la tine ca să-i facă pe plac, pentru că aici toate sunt în sclavie, şi-au pierdut demult ruşinea şi mila. S-au ticăloşit şi, crede-mă, nu există pe lume nimic mai mârşav, mai ticălos, mai jignitor decât ocările pe care ţi le vor arunca ele. Şi îţi vei cheltui totul aici în păcat, iar la douăzeci şi doi de ani o să arăţi ca de treizeci şi cinci şi bine-ar fi dacă măcar nu te-ai îmbolnăvi – roagă-te lui Dumnezeu pentru asta. De bună seamă, îţi zici acum că asta nu-i muncă ci doar o petrecere! Păi muncă, ocnă mai grea ca asta nu este şi n-a fost niciodată pe pământ. Şi nici un cuvânt, nici o jumătate de cuvânt n-o să îndrăzneşti să îngâni; când or să te alunge de aici o să înţelegi cât eşti de vinovată. O să te muţi în alt loc, pe urmă în altul, după aceea o să te mai oploşeşti pe undeva şi în cele din urmă o să ajungi pe Sennaia. Iar acolo, printre altele, o să ai parte şi de bătăi; acolo, aşa ştiu oamenii să fie drăguţi; acolo clientul nici nu se pricepe să dezmierde fără bătaie. Nu crezi că acolo-i viaţa atât de parşivă? Du-te într-o zi şi poate o să vezi cu ochii tăi. Eu am văzut-o pe una acolo, de Anul Nou, în dreptul uşii. O îmbrânciseră afară fetele, în bătaie de joc, ca să îngheţe un pic pentru că se văita prea tare; zăvorâseră uşa pe dinăuntru. Pe la ora nouă dimineaţa era beată criţă, cu părul încâlcit, aproape goală, bătută măr. Pudrată, dar cu vânătăi la ochi; nasul şi dinţii îi sângerau: o snopise un birjar. S-a aşezat biata de ea pe treptele de piatră, ţinând în mână un peşte sărat; urla, îşi văieta „soarta” şi izbea peştele de trepte. Iar lângă scară se adunaseră birjari şi soldaţi beţi care o zădărau. Nu crezi că vei ajunge şi tu într-un asemenea hal? Nici eu n-aş vrea să cred; dar n-ai cum să ştii, poate că acum zece, acum opt ani, fata aceea cu peştele sărat în mână a venit aici de undeva proaspătă, ca un heruvim, neprihănită, curată; nu ştia ce-i răul, roşea la fiecare cuvânt. Poate era ca tine, mândră, supărăcioasă, nu semăna cu altele, se uita de sus ca o regină şi ştia că mare fericire îl aşteaptă pe cel care o va îndrăgi şi îl va îndrăgi şi ea. Şi vezi cum a sfârşit? Poate că tocmai în momentul când trântea peştele sărat de treptele murdare, beată şi scărmănată, poate că tocmai atunci şi-a amintit de tot ce-a fost cândva, de anii curaţi petrecuţi în casa părinţilor ei, când mergea la şcoală, iar fiul vecinilor o aştepta în drum, îi jura că o s-o iubească toată viaţa şi-o să-şi lege soarta de a ei, cum şi-au făgăduit unul altuia să se iubească veşnic şi să meargă la altar deîndată ce-or creşte mari! Nu, Liza, ar fi o fericire, un noroc pentru tine dacă oftica te-ar ucide de tânără printr-un ungher, la vreun subsol precum cel din care a ieşit fata de care ţi-am povestit. La spital, zici tu? Bine, or să te ducă, dar dacă patroana încă mai are nevoie de tine? Oftica nu-i ca tifosul. Având boala asta, omul speră până în ultima clipă şi spune că-i sănătos. Se înşeală singur. Iar patroana profită. Fii pe pace, aşa-i: sufletul, adică, ti l-ai vândut, iar fată de cel căruia îi datorezi bani n-o să îndrăzneşti să zici nici pâs. Şi când vei fi pe moarte, toţi or să te părăsească, toţi or să-ţi întoarcă spatele, pentru că ce folos să mai aibă de pe urma ta? Pe deasupra, or să înceapă să-ţi scoată ochii că ocupi locul degeaba, că nu mori mai repede. Cu mare ce or să-ţi dea o gură de apă, neapărat ocărându-te: „Când, cică, o să crapi odată, ticăloaso? Nu putem dormi din cauza gemetelor tale, clienţilor li se face silă”. Aşa-i; am auzit cu urechile mele asemenea cuvinte. Tu