dragoste, mai bună. Cei doi îşi contopesc inimile, toate treburile le orânduiesc împreună; n-au secrete unul faţă de altul. Şi de cum apar copiii, până şi zilele cele mai grele par o fericire; numai să iubeşti şi să ai curaj. Aşa şi munca te înveseleşte, aşa îţi rupi câteodată de la gură de dragul copiilor, dar o faci cu bucurie. Doar şi ei te vor iubi mai apoi pentru asta; deci, prin copii vei fi bogat mai târziu. Cresc copiii şi simţi că le eşti exemplu, că eşti un sprijin pentru ei; că vei muri, iar ei vor purta, toată viaţa, sentimentele şi gândurile tale în sufletul lor aşa cum le-au primit de la tine, că vor fi după chipul şi asemănarea ta. Deci, asta-i o mare îndatorire. Cum să nu se apropie mai mult mama de tată şi tata de mamă? Se zice că, pasămite, e greu să ai copii? Cine zice? E o fericire divină! îţi plac copiii mici, Liza? Mie îmi plac grozav de mult. Ştii tu – un băieţel rozaliu suge la pieptul tău, păi nu există bărbat pe lume căruia să nu i se topească inima de dragul soţiei lui, văzând-o cum şade cu pruncul în braţe! Copilul e rozaliu, bucălat, se tolăneşte, se alintă; mânuţele şi picioruşele îi sunt dolofane, unghiile curate, mici, atât de mici, încât îţi vine să râzi privindu-le, ochişorii îi tresaltă ca şi cum ar înţelege de-acum totul. Şi când suge, te strânge cu mânuţa de sân, se joacă. Se apropie taică-su, copilul se desprinde de sân, se arcuieşte pe spate din tot trupuşorul, se uită la taică-su, râde, ca şi cum ar fi într-adevăr ceva foarte caraghios, şi iarăşi, iarăşi se apucă de supt. Sau, dacă-i ies cumva dinţii, muşcă din senin sânul maică-sii şi se uită la ea, pieziş, cu ochişorii lui: „Vezi, te-am muşcat!” Păi nu-i în asta toată fericirea, când toţi trei, soţul, soţia şi copilul, sunt împreună? Pentru asemenea clipe multe pot fi iertate. Nu, Liza, mai întâi trebuie să înveţi singură cum să trăieşti şi-abia după aceea să dai vina pe alţii!

  „Cu plăsmuiri, uite, cu plăsmuiri din astea trebuie să te ia omul! mi-am zis în sinea mea, deşi, zău, vorbisem cu înflăcărare. Brusc, am roşit. Şi dacă izbucneşte acum în râs, în ce gaură să dispar?” Această idee m-a înfuriat. Spre sfârşitul discursului mă înfierbântasem cu adevărat şi acum orgoliul meu parcă suferea. Tăcerea se prelungea. Îmi trecu prin gând chiar s-o înghiontesc.

  — D-tA. Începu ea brusc şi se opri.

  Însă eu apucasem să înţeleg totul; în vocea ei tremura altă coardă, care nu mai era stridentă, grosolană şi duşmănoasă, ca adineaori, ci una catifelată şi ruşinoasă, atât de ruşinoasă, încât mie însumi mi s-a făcut ruşine faţă de ea, simţindu-mă vinovat.

  — Ce? am întrebat eu cu gingaşă curiozitate.

  — Păi d-ta.

  — Ce?

  — D-tA. Vorbeşti ca din carte, spuse ea şi din nou, în vocea ei, se făcu parcă simţită o umbră de ironie.

  Această remarcă m-a înţepat dureros. Nu mă aşteptasem la aşa ceva.

  Nu fusesem în stare să pricep că fata îşi luase ironia drept mască şi că era vorba de obişnuita ultimă stratagemă a oamenilor cu inima ruşinoasă şi neprihănită, cărora cineva, cu grosolănie şi insistenţă, li se vâră în suflet şi care, din mândrie, nu cedează până în ultima clipă şi se tem să-ţi mărturisească sentimentul. Ar fi trebuit să-mi dau seama după sfiala cu care, treptat, îşi adoptase ironia înainte de a se hotărî s-o plaseze. Însă nu mi-am dat seama şi m-a cuprins ciuda.

  „Stai puţin”, mi-am zis.

  VII.

  Nu, Liza, să nu crezi că-ţi vorbesc ca din carte, când şi mie mi-e scârbă să repet ce-au spus alţii. De fapt, nu doar de ce-au spus alţii. Toate astea mi s-au trezit chiar acum în suflet. Oare, oare chiar ţie nu ţi-e scârbă aici? Nu, pesemne că mare lucru-i obişnuinţa! Naiba ştie ce poate face obişnuinţa din om. Chiar crezi serios că n-o să îmbătrâneşti niciodată, că vei fi mereu frumoasă şi că patroana o să te ţină aici în vecii vecilor? Nu mai zic că şi aici viaţa-i o pacoste. De altminteri, uite ce-o să-ţi zic de asta, de viaţa pe care o duci acum: chiar dacă eşti tânără, drăguţă, frumoasă, cu suflet şi simţire, să ştii că, mai adineaori, când m-am trezit aici, imediat mi s-a făcut scârbă că stau aici cu tine! Numai la beţie poate nimeri omul aici. Însă dacă ai fi în alt loc, dacă ai trăi cum trăiesc oamenii cumsecade poate că nu doar m-aş ţine după fusta ta, poate m-aş îndrăgosti de tine, poate m-aş bucura de o privire a ta, ca să nu mai zic de cuvinte; te-aş pândi la poartă, aş îngenunchea în faţa ta; m-aş uita la tine ca la viitoarea mea mireasă, ba încă aş socoti că-mi faci o mare cinste. N-aş îndrăzni să gândesc ceva urât despre tine. Pe când aici ştiu că n-am decât să fluier şi tu, vrei nu vrei, trebuie să vii după mine, adică nu mai ţin cont de voinţa ta, ci tu de a mea. Cel mai prăpădit ţăran, când se tocmeşte la lucru, nu se înrobeşte de tot şi ştie, totuşi, că are un soroc. Dar care-i sorocul tău? la gândeşte-te: ce dai tu aici, ce înrobeşti? Sufletul, sufletul, asupra căruia n-ai nici o putere, ţi-l înrobeşti laolaltă cu trupul! îţi dai dragostea ca să ţi-o batjocorească oricare beţiv.

  Dragostea! Păi dragostea e totul, e diamantul, e comoara oricărei fete! Doar, ca să merite dragostea asta, altul ar fi în stare să-şi dea sufletul, să meargă la moarte. Şi ce preţ are acum dragostea ta? Eşti cumpărată cu totul, pe de-a-ntregul şi n-are rost să-ţi mai câştige cineva dragostea, când se poate şi fără dragoste. Nu înţelegi că nu poate exista batjocură mai mare pentru o fată? Am auzit că aveţi şi voi, proastele, o mângâiere aici, că vi se permite