fi avut o familie din copilărie, aş fi acum altfel decât sunt. Mă gândesc des la asta. Căci, oricât de rău ar fi în familie, totuşi mama şi tata nu-ţi sunt duşmani, nu-ţi sunt străini. Ştii măcar că eşti la tine acasă. Eu am crescut fără familie; poate de-aceea am ajuns aşA. Insensibil.

  Am lăsat din nou o pauză.

  „Cred că n-o să înţeleagă, îmi ziceam, de fapt, ar fi şi ridicul: doar îi fac morală!”

  — Dacă aş fi tată şi aş avea o fiică, mi se pare că aş iubi-o mai mult decât pe băieţi, zău aşa, am început pe ocolite, ca şi cum n-aş fi avut nici cea mai mică intenţie s-o distrez. Recunosc că roşisem.

  — Asta de ce?

  Aha, deci mă ascultă!

  — Aşa. Nu ştiu, Liza. Vezi tu: am cunoscut un tată, care era un om aspru, dar în faţa fiică-sii stătea în genunchi, îi săruta mâinile şi picioarele, o sorbea din ochi, zău aşa. Ea dansează la o serată iar el stă cinci ore în picioare, fără să se mişte din loc, n-o slăbeşte din ochi. Era nebun după ea; asta o înţeleg. Ea noaptea oboseşte şi adoarme iar el se trezeşte şi se duce s-o sărute în somn şi să-i facă cruce. Umblă într-un gheroc jerpelit, e zgârcit cu toţi, iar ei îi cumpără de toate cu ultimii bani, îi face daruri scumpe şi se bucură dacă i-a plăcut cadoul, întotdeauna tatăl ţine mai mult la fiice decât la mama lor. Tare bine o mai duce câte o fată acasă la ea! Cât despre mine, cred că, dacă aş avea o fată, nici n-aş mărita-o.

  — Cum aşa? întrebă ea cu o umbră de râs în voce.

  — Aş fi gelos, zău. Cum, să-l sărute pe altul? Să-l iubească pe-un străin mai mult decât pe taică-său? Mi-ar fi greu să-mi imaginez aşa ceva. Fireşte, astea-s prostii; fireşte, în cele din urmă, oricui îi vin minţile la cap. Dar eu, pare-mi-se, înainte de a o mărita, aş înnebuni de îngrijorare: pe toţi peţitorii i-aş respinge. Şi totuşi, aş sfârşi prin a mărita-o cu cel pe care ea îl iubeşte. Ştii doar că cel pe care fata îl îndrăgeşte i se pare tatălui cel mai rău dintre toţi. Asta aşa-i. Din cauza asta mult rău îşi fac unele familii.

  — Mulţi ar fi bucuroşi să-şi vândă fiica, nu s-o mărite cu cinste! spuse ea dintr-o dată.

  Aha, asta era!

  — Asta se întâmplă, Liza, în familii blestemate, care nu ştiu nici de Dumnezeu, nici de dragoste, am urmat eu cu însufleţire. Şi unde dragoste nu e, nici judecată nu e. Există asemenea familii, e adevărat, dar nu despre ele vorbesc. Cred că în familia ta n-ai avut parte de bine, dacă spui asta. Poate că eşti cu adevărat nefericită. Hm. Toate astea se întâmplă mai cu seamă din cauza sărăciei.

  — Adică la boieri o fi mai bine? Oamenii cinstiţi trăiesc frumos şi în sărăcie.

  — HM. Da. Se poate. Încă ceva, Liza: omului îi place să-şi cântărească numai amărăciunea, iar fericirea nu şi-o cântăreşte. Însă, dacă ar socoti-o cum trebuie, ar vedea că fericire există destulă pentru fiecare. Da, e bine într-o familie în care toate merg ca pe roate, dacă Dumnezeu o binecuvântează, dacă soţul e un om cumsecade, care te iubeşte, te alintă şi stă lângă tine! Câteodată e bine chiar şi când o duci cu chiu cu vai, de fapt, unde nu există necazuri? Poate, dacă o să te măriţi, o să-ţi dai seama singură. În schimb, de pildă, dacă am lua măcar prima perioadă de măritiş, cu cel pe care-l iubeşti; ah, de câtă, de câtă fericire ai parte câteodată, chiar clipă de clipă! în primele luni chiar certurile dintre tine şi soţ se sfârşesc frumos. Unele neveste, cu cât îşi iubesc mai mult bărbatul, cu atât mai mult caută ceartă. E adevărat, am cunoscut una: „Aşa, te iubesc, zice, şi te chinuiesc aşa de mult din dragoste, simte şi tu asta!” Ştii tu că din dragoste poţi să-l chinuieşti pe-un om cu bună ştiinţă? Cel mai des o fac femeile. Şi îşi zice în sinea ei: „în schimb aşa o să-l iubesc pe urmă, aşa o să-l mângâi, încât nu-i păcat să-l chinuiesc acum.” Toţi ai casei se bucură de fericirea voastră, şi viaţa-i frumoasă, veselă, paşnică, cinstită. Unele mai sunt şi geloase. Pleacă undeva bărbatul – am cunoscut una – nu rabdă şi fuge în toiul nopţii să vadă dacă nu cumva e-n casa aceea, dacă nu cumva e cu femeia aceea. Asta-i deja rău. Ştie şi singură că-i rău, inima i se face cât un purice şi suferă, însă îl iubeşte; totul i se trage din dragoste. Şi ce bine e, după o ceartă, să te împaci, când îţi ceri tu însăţi iertare sau îl ierţi! Şi aşa li-e de bine la amândoi, aşa de bine le cade deodată, ca şi cum s-ar fi întâlnit din nou, ca şi cum s-ar fi cununat a doua oară, ca şi cum dragostea s-ar fi înfiripat încă o dată. Şi nimeni, nimeni n-are voie să ştie ce se întâmplă între bărbat şi femeie, dacă ei se iubesc. Şi orice ceartă s-ar porni între dânşii, nici măcar pe mama vreunuia dintre ei nu trebuie s-o ia de judecător şi să-i povestească ceva despre celălalt. Ei singuri îşi sunt judecători. Dragostea e o taină dumnezeiască şi trebuie ferită de toţi ochii străini, orice s-ar întâmpla între cei doi. Aşa e mai sfântă, mai bună. Aşa se stimează mai mult unul pe celălalt şi pe stimă multe se întemeiază. Şi dacă a existat dragostea, dacă s-au cununat din dragoste, de ce dragostea ar trece? Oare chiar nu poate fi păstrată? Rare sunt cazurile când nu poate fi păstrată. Şi dacă ai norocul de un soţ bun şi cinstit, cum să laşi dragostea să treacă? Ce-i drept, dragostea din primele luni de căsătorie trece, însă vine în urma ei altă