— Peste un an?

  — În orice caz, peste un an preţul o să-ţi fie mai mic, am continuat eu cu bucurie răutăcioasă. O să pleci de-aici, la mai rău, în altă casă. Peste încă un an, o să treci altundeva, tot la mai rău, iar peste şapte ani o să ajungi în pivniţa de pe Sennaia. Şi asta încă ar fi bine. Dar ghinionul tău ar fi dacă, pe lângă asta, te-ar lovi vreo boală, să zicem că ţi s-ar şubrezi pieptuL. Din cauza vreunei răceli sau din altă pricină. Când duci o viaţă ca asta, bolile lasă urme. Te-nhaţă şi nu te mai scapă din gheare. Nu-i mare lucru să mori.

  — Bine, o să mor, îmi răspunse ea duşmănos de-a dreptul şi se foi repede.

  — Păi e păcat.

  — De cine?

  — De viaţă e păcat. Tăcere.

  — Ai avut un drăguţ?

  — Ce-ţi foloseşte d-tale dacă-ţi spun?

  — Doar nu te descos. Mie puţin îmi pasă. De ce te superi? Fireşte, se poate să fi avut şi tu necazurile tale. Ce mă priveşte pe mine? Nimic, îmi pare rău.

  — De cine?

  — De tine îmi pare rău.

  — N-are rosT. Şopti ea abia auzit şi iarăşi se foi. Imediat m-am simţit şi mai înciudat. Cum! Vorbesc atât de blând şi ea.

  — Şi ce crezi? Eşti pe drumul cel bun?

  — Nu cred nimic.

  — Rău că nu crezi. Dezmeticeşte-te cât nu-i prea târziu. Şi încă nu-i prea târziu. Eşti încă tânără, arăţi bine; ai putea îndrăgi pe cineva, să te măriţi, să fii fericită.

  — Nu toate femeile măritate sunt fericite, mi-o reteză ea cu acelaşi ton repezit, grosolan.

  — Nu toate, fireşte, dar tot li-i mai bine decât aici. Incomparabil mai bine. Şi când iubeşti poţi trăi şi fără fericire. Şi la necaz viaţa-i frumoasă, e bine să trăieşti pe lumea asta, oricum ţi-ar fi viaţa. Pe când aici n-ai parte decât dE. Duhoare. Ptiu!

  M-am întors scârbit cu spatele; deja nu mai eram rece, făcând-o pe moralistul. Începeam să simt cu adevărat cele spuse şi mă înfierbântasem. De-acum râvneam să-mi expun ideile sacre, la care, gândindu-mă, îmi storsesem creierii în ungherul meu. Deodată se aprinsese ceva în mine, „apăruse” un scop.

  — Nu te uita că sunt aici, nu judeca după mine. Poate am ajuns mai rău decât tine. De altfel, am intrat aici pentru că eram beat, m-am grăbit eu, totuşi, să mă justific. Pe deasupra, femeia nu trebuie să se ia după ce face bărbatul. E vorba de altceva; eu, chiar dacă mă scârnăvesc şi mă murdăresc singur, măcar nu sunt sclavul nimănui; am venit, am plecat şi nu mai ştii de mine. Scutur murdăria şi-s iarăşi cel de dinainte. Pe când tu, de la bun început, eşti sclavă. Da, sclavă! Tu dai totul, toată libertatea ta. Şi pe urmă vei vrea să rupi aceste lanţuri, dar nu: or să se încolăcească şi mai strâns în jurul tău. Aşa-i afurisitul ăsta de lanţ. Îl ştiu eu. Altceva nici nu mai zic, că tot n-ai înţelege, dar ia spune-mi: nu-i aşa că i-ai ajuns datoare patroanei? Asta-i, vezi! am adăugat eu, deşi ea nu mi-a răspuns, ci mă asculta tăcută, încordându-şi întreaga fiinţă. Ăsta-i adevărul tău! N-o să scapi niciodată de datorii. Aşa se întâmplă întotdeauna. E ca şi cum ţi-ai vinde sufletul diavolului… Şi dacă vrei să ştii, eU. Sunt, poate, la fel de nenorocit ca tine şi dacă mă scufund în noroi, o fac tot de necaz. Doar mai beau oamenii când au necazuri; ei bine, şi eu tot din cauza necazului fac ce fac. Ia spune, ce lucru bun am făcut: eu şi cu tine ne-aM. ÎnsoţiT. Mai adineaori şi tot timpul n-am lăsat să ne scape o vorbă, iar pe urmă, tu, ca o sălbatică, ai început să te uiţi la mine; iar eu – la tine. Asta înseamnă a face dragoste? Oare aşa ar trebui să se apropie un om de alt om? Asta-i curată necuviinţă, nimic mai mult!

  — Da! mă susţinu ea tăios, în grabă.

  Chiar m-a mirat repeziciunea acestui da. Deci, poate, şi ea avea în cap acelaşi gând, când se uita la mine? Deci, şi ea e capabilă de unele gânduri? „Drace, e interesant, avem afinităţi, mi-am zis eu, gata-gata să-mi frec mâinile de bucurie. De altfel, cum să nu dai gata un suflet atât de tânăr?”

  Cel mai mult mă atrăgea jocul.

  Ea îşi întoarse capul lângă mine şi, după cum mi se păru în întuneric, şi-l sprijini cu o mână. Poate că se uita la mine. Îmi părea rău că nu-i puteam desluşi ochii, îi auzeam respiraţia adâncă.

  — De ce ai venit aici? am început cu un ton oarecum autoritar.

  — Aşa.

  — Păi e-atât de bine să trăieşti în casa părintească! E cald, nu-ţi cere nimeni socoteală; e cuibul tău.

  — Şi dacă-i mai rău decât aici?

  „Tonul trebuie să-l nimeresc, m-a fulgerat un gând. Cu sentimentalismul cred că nu se poate face mare lucru.”

  De altfel, n-a fost decât o fulgerare. Jur că într-adevăr soarta fetei începuse să mă intereseze. Pe deasupra, eram relaxat şi bine dispus. Se ştie doar că potlogăria face lesne casă bună cu sentimentalismul.

  — Cine vorbeşte! m-am grăbit eu să răspund. Totul e posibil. Uite, sunt sigur că te-a supărat careva şi că mai degrabă alţii sunt vinovaţi de tine decât tu faţă de ei. Istoria ta nu ţi-o ştiu deloc, dar sunt sigur că o fată ca tine nu nimereşte aici de bună voie.

  — Cum adică „o fată ca mine”? şopti ea de-abia auzit, însă eu am auzit-o.

  „Drace, văd că o măgulesc. Urât din partea mea. Ba nu, poate că-i bine.” Ea tăcea.

  — Vezi tu, Liza, mă gândesc la mine! Dacă aş