Nu mi-a luat mult timp ca să-mi vin în fire; dintr-o dată, fără eforturi, mi-au revenit toate în minte, de parcă stătuseră la pândă ca să se repeadă iarăşi la mine. De fapt, în însăşi starea mea de uitare rămăsese permanent un fel de punct, ce nu voia nicidecum să mi se şteargă din memorie, împrejurul căruia se roteau visările mele somnoroase. Ciudat, însă: ceea ce mi se întâmplase în ziua aceea, acum, după ce mă trezisem, mi se părea de domeniul trecutului îndepărtat, de care mă descotorosisem cu totul, şi încă de mult.

  Aburii beţiei îmi rămăseseră în creier. Parcă plutea ceva deasupra mea, mă atingea, mă aţâţa şi mă îngrijora. Tristeţea şi veninul fierbeau din nou, încercând să iasă afară. Deodată, lângă mine, am văzut doi ochi deschişi, care mă cercetau curioşi şi stăruitori. Privirea lor era de o indiferenţă rece, sumbră, parcă cu totul înstrăinată; era o privire grea.

  Un gând posac încolţi în creierul meu şi-mi trecu pe tot trupul cu un fel de senzaţie scârboasă, ca atunci când intri într-o subterană igrasioasă şi mucedă. Era cumva nefiresc că tocmai acum cei doi ochi se apucaseră să mă cerceteze. Mi-am amintit şi că, în decurs de două ore, nu schimbasem nici o vorbă cu această fiinţă: mai înainte, asta chiar îmi plăcuse, nici eu nu ştiu de ce. Acum însă, ca un păianjen, mi-a apărut în faţa ochilor imaginea absurdă, dezgustătoare a desfrâului, care, fără dragoste, grosolan şi fără ruşine, începe de-a dreptul cu ceea ce încununează o iubire adevărată. Ne-am uitat mult timp unul la altul, dar ea nu-şi pleca ochii şi nu-şi schimba expresia privirii, încât, în cele din urmă, cine ştie de ce, m-am simţit înspăimântat.

  — Cum te cheamă? am întrebat sacadat, ca să termin mai repede.

  — Liza, îmi spuse ea aproape în şoaptă, însă cumva duşmănos şi îşi feri ochii.

  Am păstrat un moment de tăcere.

  — Astăzi e o vreme. O lapoviţĂ. Mizerie! am zis eu mai mult pentru sine, punându-mi posomorit mâna sub cap şi privind în tavan.

  Ea nu-mi răspunse. Situaţia era urâtă.

  — Eşti de-aici? am întrebat-o peste un minut, aproape cu năduf, răsucindu-mi puţin capul spre ea.

  — Nu.

  — De unde?

  — Din Riga, zise ea fără chef.

  — Nemţoaică?

  — Rusoaică.

  — Şi eşti de mult aici?

  — Unde?

  — În casa asta.

  — De două săptămâni. Vorbea cu vocea din ce în ce mai întretăiată. Lumânarea se stinsese de tot; de-acum nu-i mai puteam desluşi trăsăturile feţei.

  — Tată şi mamă ai?

  — DA. NU. Am.

  — Unde-s?

  — AcolO. La Riga.

  — Cine-s?

  — Aşa.

  — Cum aşa? Cine-s, ce stare au?

  — Târgoveţi.

  — Până acum ai stat la dânşii?

  — Da.

  — Câţi ani ai?

  — Douăzeci.

  — Şi de ce ai plecat de-acasă?

  — Aşa.

  Acest aşa însemna: lasă-mă-n pace, mi-e greaţă. Am tăcut amândoi.

  Dumnezeu ştie de ce nu plecam. Eu însumi mă simţeam tot mai îngreţoşat şi mai abătut. Imaginile întregii zile din ajun parcă de la sine, fără voia mea, începură să-mi revină haotic în minte. Brusc, mi-am amintit o scenă pe care o văzusem pe stradă, când, îngrijorat, mă grăbeam la slujbă.

  — Astăzi, nişte oameni au scos un sicriu şi mai că nu l-au scăpat, am rostit eu dintr-o dată cu glas tare, aproape fără să vreau, neintenţionând câtuşi de puţin să deschid discuţia.

  — Un sicriu?

  — Da, pe Sennaia: l-au scos dintr-o pivniţă.

  — Dintr-o pivniţă?

  — Nu chiar din pivniţă, dintr-un subsoL. ŞtiI. De joS. Dintr-o casă deocheată. Era o murdărie peste tot. Coji de seminţe, gunoaiE. DuhneA. Oribil!

  Tăcere.

  — A fost o zi parşivă pentru înmormântări! am început din nou, numai ca să nu tac.

  — De ce să fie parşivă?

  — Lapoviţă, zloată. (Am căscat.)

  — Totuna-i, spuse ea deodată, după câteva clipe de tăcere.

  — Nu, e-o mizerie. (Am căscat din nou.) Groparii au înjurat cu siguranţă că-i uda lapoviţa. Iar în groapă precis băltea apa.

  — De ce să băltească apa în groapă? întrebă cu un fel de curiozitate, dar vorbind mai grosolan şi mai întretăiat decât până atunci. Brusc, începuse să mă întărite.

  — Cum să nu, apă, pe fund, de vreo şase verşoci. Aici, la Volkovo, nu-i chip să sapi vreo groapă uscată.

  — De ce?

  — Cum de ce? Locul e jilav. Peste tot e mlaştină. Morţii sunt îngropaţi în baltă. Am văzut cu ochii meI. De multe ori. (Nu văzusem niciodată, nici la Volkovo nu fusesem, auzisem doar din povestirile altora.)

  — Oare chiar ţi-e totuna dacă mori sau nu?

  — De ce să mor? întrebă ea, parcă apărându-se.

  — Cândva tot o să mori la fel ca răposata de ieri. A fost toT. O domnişoară. A murit de oftică.

  — Fata ar fi trebuit să moară la spital. (Asta o ştie, mi-am zis, şi n-a spus „domnişoară”, ci „fată”).

  — Îi era datoare patroanei, am replicat eu, hazardându-mă tot mai mult în discuţie, şi a lucrat pentru ea aproape până la sfârşit, cu toate că era bolnavă de oftică. Vorbeau pe-acolo birjarii şi soldaţii, povesteau istoria asta. Precis că erau foşti cunoscuţi de-ai ei. Râdeau. Voiau să-i facă parastasul la o cârciumă. (Şi aici am turnat multe minciuni.)

  Tăcere, tăcere adâncă. Fata nici nu se clinti.

  — Crezi că la spital e mai bine să mori?

  — Nu-i totuna? Şi de ce să mor? adăugă ea iritată.

  — Nu acum; dar mai târziu?

  — Şi mai târziu.

  — Ba bine că nu! Uite, acum eşti tânără, frumoasă, proaspătă – ăsta ţi-e preţul. Însă