va refuza duelul? Asta aşa va fi cu siguranţă; dar atunci o să le demonstrez eU. În cazul ăsta, o să dau buzna în curtea poştei când va fi mâine gata de plecare, o să-l înşfac de picior, o să-i smulg mantaua de pe el când va urca în diligenţă. O să-mi înfig dinţii în mâna lui, o să-l muşc. „Uitaţi-vă, oameni buni, în ce hal poate fi adus un om disperat!” N-are decât să mă lovească în cap, iar ceilalţi din spate. O să strig ca să mă audă toată lumea: „Uitaţi-vă, oameni buni, căţelandrul ăsta pleacă la sedus tinere cerkeze având scuipatul meu pe bot!”

  Desigur, după asta se va sfârşi cu toate! Departamentul va dispărea de pe faţa pământului. Voi fi arestat, judecat, dat afară din slujbă, băgat la închisoare, trimis în Siberia cu domiciliu forţat. Puţin îmi pasă! Peste cincisprezece ani voi veni la el în zdrenţe ca un cerşetor, după ce voi fi eliberat din închisoare. Îl voi găsi undeva, într-un oraş reşedinţă de gubernie. Va fi căsătorit şi fericit.

  Va avea o fată mărişoarĂ. Îi voi spune: „Uită-te la mine, bestie! Uită-te la obrajii mei scofâlciţi, la zdrenţele astea! Am pierdut totul: cariera, fericirea, arta, ştiinţa, femeia iubită şi totul din pricina ta. Uite pistoalele. Am venit să-mi descarc pistolul şI. Şi te iert”. În clipa aceea aş trage în aer şi m-aş face nevăzut.»

  Era cât pe ce să-mi dea lacrimile, deşi ştiam cu certitudine chiar în momentul acela că totul este din Silvio şi din Mascarada lui Lermontov. Şi deodată mi se făcu îngrozitor de ruşine, atât de ruşine, încât am oprit birja, am coborât din sanie şi m-am proţăpit în ninsoare, pe mijlocul străzii. Birjarul mă privea uimit şi ofta.

  Ce era de făcut? Nici acolo nu mă puteam duce, pentru că ar fi ieşit o aiureală; nici nu puteam lăsa aşa lucrurile, pentru că şi din asta ar fi ieşit. „Doamne! Cum să las totul baltă! Mai ales după asemenea jignire! Nu! exclamai eu, sărind iarăşi în sanie. E o predestinare, o fatalitate!”

  — Mână, mână într-acolo!

  Şi, nerăbdător, l-am pocnit pe birjar cu pumnul în ceafă.

  — Ce te-a apucat, de ce dai în mine? strigă ţărănuşul, şfichiuindu-şi, totuşi, mârţoaga, încât aceasta începu să zvârle din copitele dinapoi.

  Lapoviţa îşi prăvălea din cer fulgii mari; m-am descoperit, nu-mi păsa de ea. Uitasem totul, fiindcă mă hotărâsem definitiv să-i cârpesc scatoalca şi simţeam cu groază că negreşit acum, acum se va întâmpla şi că incidentul nu mai poate fi oprit de nici o putere din lume. Felinare singuratice licăreau posomorite prin pâcla lapoviţei, ca nişte făclii la o înmormântare. Zăpada mi se băga sub manta, sub redingotă, sub cravată şi se topea acolo; nu trăgeam husa: oricum, şi fără asta, totul era pierdut! în sfârşit, am ajuns. Parcă neştiind ce fac, am sărit din sanie, am urcat scările în fugă şi am început să bat în uşă cu pumnii şi picioarele. Mai ales picioarele îmi erau grozav de slăbite, din genunchi. Mi s-a deschis repede, ca şi cum s-ar fi ştiut că trebuie să vin. (într-adevăr, Simonov anunţase că e posibil să mai vină unul, iar aici trebuia să fii anunţat şi, în general, să ţii cont de toate măsurile de precauţie. Era unul din „magazinele de modă” de pe atunci, care au fost demult exterminate de poliţie. Ziua era într-adevăr un magazin; iar seara, cei care aveau recomandaţie puteau veni în vizită.) Cu paşi repezi, am traversat prăvălia întunecoasă, intrând în salonul pe care îl ştiam, unde nu ardea decât o lumânare, şi m-am oprit nedumerit: nu era nimeni.

  — Unde-s ceilalţi? am întrebat la noroc. Însă ei, desigur, apucaseră să plece pe la casele lor.

  Dinaintea mea stătea o persoană, zâmbind prosteşte, chiar patroana, care mă cunoştea măcar cât decât. Peste un minut s-a deschis o uşă şi a mai intrat o persoană.

  Fără să le acord nici o atenţie, umblam prin cameră şi, pare-mi-se, vorbeam singur. Eram parcă salvat de la moarte şi presimţeam acest lucru, cu bucurie, din toată fiinţa mea: i-aş fi cârpit scatoalca, negreşit i-aş fi cârpit-o! Dar acum ei nu mai sunt aici şI. Totul a dispărut, totul s-a schimbat! Mă uitam împrejur. Încă nu-mi puteam da seama de situaţie. Maşinal am privit-o pe fata de-abia intrată: dinaintea ochilor îmi licări o faţă proaspătă, tânără, puţin cam palidă, cu sprâncene drepte şi negre, cu o privire serioasă şi întrucâtva mirată. Asta mi-a plăcut imediat; aş fi urât-o dacă mi-ar fi zâmbit. Am început s-o examinez mai atent şi parcă cu efort: gândurile încă nu mi se adunaseră la un loc. Ceva ingenuu şi blând era întipărit pe acest chip, dar cumva bizar de serios. Sunt sigur că, prin asta, avea de pierdut aici şi din proştii aceia n-o remarcase nimeni. De altminteri, n-aş fi putut spune că-i o frumuseţe, deşi era înaltă, voinică, bine făcută, îmbrăcămintea îi era extrem de simplă. Ceva mârşav îmi dădu ghes: m-am dus direct spre ea.

  M-am privit întâmplător în oglindă. Faţa mea răvăşită mi se păru teribil de respingătoare: palidă, rea, abjectă, cu părul vâlvoi. „N-are decât, mă bucur, mi-am zis, chiar mă bucur că o să mă găsească dezgustător; asta îmi face plăcere.”

  VI.

  Undeva, dincolo de peretele subţire, începu să hârâie un ornic, de parcă l-ar fi strivit, l-ar fi sugrumat cineva. După un hârâit nefiresc de lung, urmară nişte bătăi subţirele, nesuferite şi, nu ştiu cum, neaşteptat de repezi. – ca şi cum, deodată, i-ar fi luat-o cineva înainte. Era ora două. M-am dezmeticit, cu toate că nu dormisem, ci doar zăcusem într-un fel de semiuitare de sine.

  În camera îngustă, mică şi scundă, în care aproape tot spaţiul era ocupat de un şifonier uriaş, pe lângă care erau aruncate la întâmplare cutii de carton, cârpe şi tot felul de boarfe, era aproape întuneric de tot. Mucul de lumânare de pe masa din capătul celălalt al încăperii era aproape