— Ce, şi acolo vrei să vii cu noi?

  — Da!

  — N-am bani! mi-o trânti el, zâmbi cu dispreţ şi dădu să iasă din încăpere.

  — Simonov, am văzut că ai bani! De ce mă refuzi? Crezi că-s ticălos? Să nu cumva să mă refuzi: dacă ai şti, dacă ai şti pentru ce ţi-i cer! De asta depinde totul, întreg viitorul, planurile mele.

  Simonov scoase banii şi mai că nu mi-i aruncă.

  — La-i, dacă chiar nu mai ştii ce-i ruşinea! spuse el şi fugi ca să-i ajungă din urmă pe ceilalţi.

  Am rămas singur pentru un moment. Dezordine, resturi de mâncare, un pahar spart pe duşumea, pete de vin vărsat, mucuri de ţigări, mahmureală şi delir în creier, tristeţi chinuitoare în inimă şi, în sfârşit, lacheul care văzuse şi auzise tot şi acum, curios, mă privea drept în ochi.

  — Acolo! am strigat eu. „Sau vor îngenunchea cu toţii, îmbrăţişându-mi picioarele şi cerşindu-mi prietenia saU. Sau îi voi trage o scatoalcă lui Zverkov!”.

  V.

  Deci, iată, în sfârşit, ciocnirea cu realitatea, bâiguiam eu, coborând valvârtej scările. Acum, de bună seamă, nu mai e vorba de Papa, care părăseşte Roma şi pleacă în Brazilia; acum, de bună seamă, nu mai e vorba de balul de pe malul lacului Como!

  „Eşti un ticălos, m-a fulgerat un gând, dacă-ţi râzi acum de asta!”

  — Fie! am strigat, răspunzându-mi mie însumi. Dar, de-acum s-a zis cu asta!

  Ceilalţi dispăruseră; dar era totuna; ştiam încotro o luaseră.

  La scară stătea o trăsură singuratică, de noapte, cu birjarul îmbrăcat într-un suman de dimie, albit tot de fulgii apoşi ai lapoviţei, care continua să cearnă şi părea chiar caldă. Noaptea era ceţoasă şi înăbuşitoare. Căluţul mărunţel, flocos, bălţat era şi el troienit de zăpadă şi tuşea; asta mi-o amintesc foarte bine. M-am repezit spre sania aceea ordinară, dar de îndată ce mi-am pus piciorul ca să urc, amintirea felului în care Simonov îmi dăduse cele şase ruble m-a cosit şi, ca un sac, m-am prăbuşit în sanie.

  — Nu! Am încă multe de făcut ca să-mi recapăt demnitatea! am strigat eu. Dar o să mi-o recapăt sau o să pier pe loc chiar în noaptea asta. Dă-i drumul!

  Am pornit din loc. În capul meu se dezlănţui un adevărat vârtej.

  „N-or să cadă în genunchi ca să-mi cerşească prietenia. Ăsta-i un miraj, un miraj trivial, dezgustător, romantic şi fantastic; e acelaşi bal de pe malul lacului Como. Şi de aceea sunt obligat să-i plesnesc lui Zverkov o scatoalcă! Sunt obligat să-l plesnesc. Prin urmare, e clar: zbor acum ca să-i cârpesc o scatoalcă.”

  — Mâna!

  Birjarul smuci hăţurile.

  „De cum intru, îl cârpesc. Oare va fi nevoie, înainte de scatoalcă, să-i spun câteva vorbe drept introducere? Nu. Intru şi îl plesnesc. Toţi vor şedea în salon pe scaune, iar el se va lăfăi pe canapea alături de Olimpia. Afurisita de Olimpia! Mi-a râs o dată în nas şi m-a refuzat. O s-o înşfac pe Olimpia de păr, iar pe Zverkov de urechi! Nu, e mai bine să-l înhaţ de-o ureche şi, răsucindu-i urechea, să-l plimb prin toată camera. Poate că ceilalţi o să sară la bătaie şi o să-mi dea brânci afară. Chiar cu siguranţă aşa se va întâmpla. N-au decât! Totuşi, pentru prima oară, i-am cârpit cuiva o scatoalcă; iniţiativa mi-a aparţinut; iar după legHe onoarei asta-i totul, el va fi deja stigmatizat şi cu bătaia n-o să-şi poată spăla onoarea ştirbită de scatoalca mea; doar prin duel o va putea face. Va fi obligat să accepte duelul. Şi fie, n-au decât să mă bată. N-au decât, nemernicii! Cel mai tare o să mă snopească Trudoliubov: e foarte puternic; Ferficikin o să sară dintr-o parte şi, cu siguranţă, o să mă înşface de păr. Dar n-are decât! Ştiu ce mă aşteaptă. Căpăţânile lor de berbeci vor fi nevoite, în sfârşit, să simtă în toate astea gustul tragicului! Când mă vor târî spre uşă, le voi striga că, de fapt, ei nu fac nici cât degetul meu cel mic.”

  — Mână, birjar, mână!

  Acesta chiar tresări, pocnind din bici. Într-adevăr, strigătul meu fusese tare sălbatic.

  „În zori ne duelăm, asta-i sigur. Cu departamentul am terminat-o. Mai înainte, în loc de departament, Ferficikin a spus leprartament. Dar de unde să iau pistoalele? Fleacuri! Cer să mi se dea leafa cu anticipaţie şi cumpăr. Dar praful de puşcă, dar gloanţele? Asta-i treaba secundantului. Şi cum s-apuc să le fac pe toate astea până-n zori? Şi unde am să-mi găsesc un secundant? Ştiu doar că n-am pe nimeni cunoscut. Fleacuri! strigai eu, întărâtându-mă şi mai tare. Fleacuri! Primul om întâlnit pe stradă, dacă-l abordez, e obligat să-mi fie secundant, aşa cum e obligat să-l scoată din apă pe unul care se îneacă. Trebuie să fie admise cazurile cele mai excentrice. Chiar şi dacă pe directorul meu l-aş solicita mâine să-mi fie secundant, până şi el – măcar din cavalerism – ar trebui să accepte şi să păstreze secretul! Anton Antonâci.”

  Problema e că, în chiar clipa aceea, mai clar şi mai limpede decât oricine pe lume, eu însumi îmi dădeam seama de josnica absurditate a ipotezelor mele şi de întreg reversul medaliei, însă.

  — Mână, birjar, mână, potlogarule, mână!

  — Of, boierule! zise omul de la coada calului.

  Deodată mă luă cu frig.

  „Oare n-ar fi mai binE. N-ar fi oare mai binE. Să mă duc chiar acum acasă? O, Dumnezeule! De ce, de ce m-am agăţat ieri de ideea dineului? Dar nu, e imposibil! Cum rămâne cu plimbarea de trei ore de la masă până la sobă? Nu, ei, ei şi nimeni altcineva trebuie să-mi dea socoteală pentru plimbarea asta! Trebuie să spele această ruşine!”

  — Mână.

  «Şi dacă or să mă ducă la secţia de poliţie? N-or să aibă curaj? S-ar teme de scandal. Dar ce-ar fi dacă, din dispreţ, Zverkov