continuai eu gândul. Aţi fi bucuroşi, domnilor, dacă aş pleca. Nici în ruptul capului. În ciuda voastră o să stau şi o să beau până la capăt ca să vă dovedesc că nu vă acord nici cea mai mică importanţă. Voi sta şi voi bea, pentru că aici e cârciumă şi mi-am plătit intrarea. Voi sta şi voi bea pentru că vă socot nişte pioni, nişte pioni inexistenţi. Voi sta şi voi beA. Şi voi cânta dacă voi avea chef, da, voi cânta, pentru că am dreptuL. Să cânT. Hm”.

  Dar nu cântam. Încercam doar să nu-l privesc pe niciunul dintre ei; luam pozele cele mai independente cu putinţă şi aşteptam nerăbdător să vorbească ei primii cu mine. Dar, din păcate, nu-mi vorbeau. Şi ce mult aş fi vrut să mă împac cu ei în momentul acela! Ceasul bătu opt, în sfârşit, nouă. Ei trecură de la masă pe canapea. Duseră acolo şi vinul. Zverkov se întinse pe canapea, punându-şi un picior pe masa rotundă. Făcuse într-adevăr cinste cu trei sticle. Fireşte, pe mine nu m-a invitat. Se aşezară cu toţi pe canapea, împrejurul lui. Îl ascultau aproape cu evlavie. Se vedea că îl iubeau. „Pentru ce? pentru ce?” mă întrebam în sinea mea. Din când în când punea pe ei stăpânire câte un val de euforie beţivă şi se sărutau. Vorbeau despre Caucaz, despre ce înseamnă adevărata pasiune, despre galbik, despre slujbele bănoase, despre veniturile husarului Podharjevski, pe care niciunul nu-l cunoştea personal, şi se bucurau că are venituri atât de mari; despre neobişnuita frumuseţe şi graţie a contesei D., pe care, de asemenea, niciunul n-o văzuse vreodată; în sfârşit, ajunseră să susţină că Shakespeare e nemuritor.

  Zâmbeam cu dispreţ şi mă plimbam prin cealaltă jumătate a încăperii, de-a lungul peretelui opus canapelei, de la masă la sobă şi înapoi. Ţineau morţiş să le arăt că mă pot lipsi de conversaţia lor; totuşi, tropăiam în ciuda lor şi bocăneam cu tocurile de la cizme. Dar totul era în zadar. Dumnealor nici nu mă luau în seamă. Am avut răbdarea să mă plimb aşa, prin faţa lor, de la ora opt până la ora unsprezece, pe acelaşi traseu: de la masă la sobă şi înapoi, de la sobă la masă. „Mă plimb pentru că aşa am chef şi nimeni nu-mi poate interzice”. Servitorul care intra mereu în încăpere s-a oprit de câteva ori, uitându-se lung la mine; din pricina deselor întoarceri, ameţisem; din când în când mi se părea că delirez. În decursul acestor trei ore mă trecuseră trei rânduri succesive de sudori şi tot de trei ori mă uscasem. Din când în când, cu o durere profundă şi înveninată, îmi fulgera inima gândul că vor trece zece ani, douăzeci de ani, patruzeci de ani şi eu, totuşi, chiar şi după patruzeci de ani, îmi voi aminti cu dezgust şi umilinţă aceste minute, care erau cele mai abjecte, mai ridicole şi mai îngrozitoare din viaţa mea. Era imposibil să mă înjosesc într-un mod mai nemernic şi mai de bună voie, înţelegeam foarte bine acest lucru, însă continuam să circul de la masă la sobă şi înapoi. „Ah, numai dacă aţi şti de ce sentimente şi gânduri sunt eu capabil şi cât sunt de cultivat!” mă gândeam în anumite momente, adresându-mă mintal spre canapeaua pe care şedeau duşmanii mei. Însă duşmanii mei se comportau ca şi cum nici nu m-aş fi aflat în încăpere. O dată, o singură dată s-au răsucit spre mine, tocmai în momentul în care Zverkov a adus vorba despre Shakespeare şi eu, subit, am izbucnit într-un hohot dispreţuitor de râs. Am pufnit atât de ipocrit şi de mârşav, încât şi-au întrerupt discuţia toţi deodată şi, tăcuţi, s-au uitat lung la mine vreo două minute, serioşi, fără să râdă, urmărind cum eu umblu de-a lungul peretelui, de la masă la sobă şi nu le dau nici o atenţie. Dar nu s-a întâmplat nimic: n-au intrat în vorbă cu mine şi peste două minute mă lăsară iarăşi în plata Domnului. Bătu ora unsprezece.

  — Domnilor, strigă Zverkov, ridicându-se de pe canapea, acum mergem toţi acolo!

  — Evident, evident! ziseră şi ceilalţi.

  M-am răsucit brusc spre Zverkov. Eram atât de frânt, de zdrobit, încât îmi venea să mă înjunghii, numai s-o sfârşesc odată! Eram cuprins de febră; părul ud de transpiraţia care se uscase îmi rămăsese lipit de tâmple.

  — Zverkov, te rog să mă ierţi! i-am spus eu cu voce tăioasă şi fermă. Ferficikin, şi d-ta să mă ierţi, iertaţi-mă toţi cei care sunteţi de faţă, pe toţi v-am jignit!

  — Aha! Nu-ţi convine duelul! şuieră cu venin Ferficikin.

  Am simţit un junghi ascuţit în inimă.

  — Nu, nu de duel mi-e frică, Ferficikin! Sunt gata să mă duelez cu d-ta chiar mâine, dar după ce ne împăcăm. Chiar insist s-o facem şi nu mă poţi refuza. Vreau să-ţi dovedesc că nu mă tem de duel. D-ta o să tragi primul, iar eu o să-mi descarc pistolul în aer.

  — Se ţine de poante! observă Simonov.

  — S-a ţicnit, asta-i! îşi dădu cu părerea Trudoliubov.

  — Lasă-mă odată să trec, mi te-ai proţăpit în drum! Ce mai vrei? îmi răspunse cu dispreţ Zverkov. Toţi erau roşii la faţă de băutură; ochii le sticleau.

  — Vreau să fim prieteni, Zverkov, te-am jignit, „dar.

  — M-ai jignit! D-ta! Pe mi-ine?! Află, stimate domn, că niciodată şi în nici un fel de împrejurări, d-ta nu mă poţi jigni pe mine dar…

  — Şi ajungă-ţi, dă-te la o parte! îl susţinu Trudoliubov. Să mergem!

  — Olimpia e a mea, domnilor, să fim înţeleşi! strigă Zverkov.

  — Nu-ţi contestăm dreptul! îi răspunseră ceilalţi, râzând.

  Rămăsesem făcut de ocară. Ceata ieşi din separeu cu mare gălăgie, Trudoliubov începu un cântec stupid. Simonov mai zăbovi o clipă ca să dea bacşiş servitorilor. Subit, l-am abordat.

  — Simonov, dă-mi şase ruble! am spus eu, hotărât şi disperat.

  El mă privi peste măsură de mirat, cu o căutătură