în acelaşi birou, ne-am spus glume şi i când în când mai ieşeam la un pahar, dar acum o ţineam braţe aici, departe de birou, în apartamentul ei şi mi se păr că nu suntem decât două bucăţi calde de carne. Ne-am juc întotdeauna rolul care ni se cerea pe scena instituţiei, dar dată coborâţi de pe scenă, am abandonat amândoi imagir provizorie de acolo şi am devenit nişte bucăţi penibile de car caldă, înzestrate cu aparate digestive şi inimi şi creiere şi organe de reproducere. O cuprinsesem cu braţele, iar ea îşi ţinea sânii lipiţi de pieptul meu. Erau mai mari şi mai moi decât îmi imaginasem. Stăteam cu spatele lipit de perete, iar ea era prăbuşită peste mine. Am rămas multă vreme în poziţia aceea, fără să scoatem un cuvânt.

  Ţi-e bine acum? Am întrebat. Nu-mi recunoşteam glasul pur şi simplu. Parcă vorbise altcineva. Nu mi-a răspuns, dar am simţit-o când a dat din cap.

  Îmbrăcase o fustă subţire, până la genunchi şi o cămaşă la fel de subţire. Mi-am dat destul de repede seama că nu purta nimic pe dedesubt, în clipa aceea am avut erecţie şi ea şi-a dat seama de asta. Îi simţeam respiraţia caldă pe gât.

  Până la urmă nu m-am culcat cu ea, dar a trebuit să-i încarc bateriile până pe la ora două noaptea. M-a implorat să stau cu ea până adoarme. Am băgat-o în pat, dar a rămas trează încă multă vreme, îşi pusese pijamaua, iar eu stăteam şi-i încărcăm bateriile. Aşa cum o ţineam în braţe, simţeam că-i ard obrajii şi-i bate inima tare. Nu ştiam dacă era bine ce făceam, dar habar n-aveam cum să mă comport altfel. Cel mai simplu ar fi fost să mă culc cu ea, dar mi-am alungat această posibilitate din minte. Instinctul îmi spunea să n-o fac.

  — Te rog să nu mă urăşti pentru tot ce ţi-am cerut, spuse ea. Electricitatea mea e atât de scăzută, încât nu mă mai descurc nicicum.

  — Stai liniştită, te înţeleg.

  Ştiam că trebuie să sun acasă, dar ce i-aş fi spus lui Kumiko? Nu voiam să mint, dar nu-i puteam explica nici adevărul. Eram convins că nu mă va înţelege. După câteva clipe de frământări mi-am zis că oricum nu mai contează. Ce-o fi o fi! Am plecat de la ea la ora două şi am ajuns acasă pe la trei. A fost cumplit de greu să găsesc un taxi.

  Kumiko era furioasă, bineînţeles. Era trează. Stătea la masa din bucătărie şi mă aştepta. I-am spus că am ieşit cu colegii a un pahar şi apoi am jucat mahjong. Mi-a reproşat că nu i-am dat nici un telefon. I-am spus că pur şi simplu nu mi-a trecut Pnn minte. Nu am reuşit să o conving şi minciuna a ieşit lniediat la iveală. Nu mai jucasem mahjong de ani de zile şi *1C1 nu ştiam să mint. În cele din urmă i-am spus adevărul, am spus toată povestea de la început până la sfârşit – fără amănuntul cu erecţia, normal – susţinând că nu m-am culcat cu fata respectivă.

  Kumiko n-a mai vorbit cu mine trei zile. N-a scos nici măcE un cuvânt. A dormit în altă cameră şi a mâncat singură. A fosl cea mai mare criză cu care s-a confruntat căsnicia noastră! Chiar era supărată pe mine şi eu înţelegeam perfect ce simţeaj.

  După trei zile de tăcere, Kumiko m-a întrebat:

  — Ce-ai fi zis dacă ai fi fost în locul meu? Au fost primelfl ei cuvinte. Ce-ai fi zis dacă aş fi venit acasă duminică dimij neaţa la ora trei fără să-ţi dau măcar un telefon? Cum ţi-a pica dacă ţi-aş spune: „Am stat câteva ore în pat cu un bărbat dar n-am făcut nimic. Te rog să mă crezi. I-am încărcat doa bateriile. Bine, şi acum hai să mâncăm ceva şi să mergem lij culcare”. Vrei să spui că tu nu te-ai supăra şi ai crede tot ce-ţ spun?

  Am tăcut.

  — Dacă stau şi mă gândesc bine, ai început cu o minciur gogonată, continuă Kumiko. Mi-ai spus că te-ai dus la băut ai jucat mahjong. Minciună sfruntată! Cum îţi închipui că po să cred că nu te-ai culcat cu ea? De ce n-aş crede că şi asta-^ tot o minciună?

  — Îmi pare rău că am minţit la început. Nu ar fi trebuit dar am făcut-o pentru că îmi era foarte greu să-ţi explic ce s-l| întâmplat de fapt. Te rog din suflet să mă crezi că nu m-ai culcat cu ea.

  Kumiko şi-a pus capul pe masă. Aveam senzaţia că se rar fiază aerul din cameră.

  — Nu ştiu ce să spun. Nu am ce alte explicaţii să-ţi dau vreau din tot sufletul să mă crezi, am zis.

  — Bine, fie! Dacă vrei să te cred, te cred, dar nu uita u: | lucru: probabil că o să-ţi fac şi eu aceeaşi figură într-o bur zi şi atunci o să-ţi cer să mă crezi şi tu pe mine. Am drepţii acesta, nu?

  Kumiko nu şi-a pus ameninţarea în practică. Uneori stătea şi mă gândeam ce aş fi simţit dacă ar fi făcut-o. Probabil aş! Crezut-o, dar ar fi fost la fel de neplăcut şi m-aş fi întrebat siguranţă de ce a trebuit să facă aşa ceva. Aşa o fi simţit şi e|

  — Domnule Pasăre-arc! Vocea venea dinspre grădină. Mai Kasahara.

  Am ieşit pe verandă continuând să-mi şterg părul cu prosopul. Se aşezase pe marginea verandei şi-şi rodea o unghie. Purta aceiaşi ochelari de soare ca şi prima oară, pantaloni din bumbac crem şi o cămaşă neagră. Avea în mână o mapă cu clamă pentru hârtii.

  — L-am sărit, zise ea arătând spre zid. Şi-a scuturat apoi pantalonii de praf. Speram din tot sufletul să ajung unde trebuie şi iată că am ajuns! Imaginează-ţi ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi aterizat în grădina altcuiva!

  Şi-a scos pachetul de ţigări