Linişte şi întunericul alunecând repede pe lângă el.

Peste un timp, se opri asupra deşertului, privind în jos spre propriul său trup. Coborî încet, apoi se cufundă în sine. Pentru câteva clipe, se război cu o senzaţie curioasă de ameţeală ce însoţea împreunarea a două lucruri. Apoi Ochiul dispăru şi nu mai rămaseră decât propriii lui ochi, deschişi spre stelele reci şi strălucitoare.

Veneau, era adevărat.

Flagg surâse. Bătrâna îi sfătuise să vină? Au fost oare dispuşi să-i dea ascultare dacă, pe patul de moarte, femeia le poruncise să comită o sinucidere în acest mod nou? Aşa părea să fie.

El scăpase din vedere un lucru atât de simplu, încât i se părea de-a dreptul umilitor: şi ei aveau problemele lor, şi lor le era teamă... şi, în consecinţă, făceau o greşeală colosală.

Dar dacă fuseseră alungaţi?

Cochetă cu ideea o vreme, însă în cele din urmă hotărî că nu era de crezut. Veneau din proprie iniţiativă. Veneau sub pavăza dreptăţii şi virtuţii, ca un grup de misionari apropiindu-se de satul canibalilor.

O, era încântător!

Iată sfârşitul îndoielilor. Iată sfârşitul temerilor. Nu era nevoie decât de priveliştea căpăţânilor celor patru, înşirate în vârful ţepuşelor în faţa fântânii de la MGM Grand. Va aduna toată suflarea din Vegas şi-o va pune să treacă prin faţa lor şi să se uite atent. Se vor face fotografii, se vor tipări afişe, pe care le va trimite şi la L.A., San Francisco, Spokane şi Portland.

Cinci capete. Va înălţa în ţeapă şi capul câinelui.

― Bun câine, spuse Flagg, râzând pentru prima oare de când Nadine îl ispitise s-o arunce de pe acoperiş. Bun câine, repetă el, rânjind.

Dormi bine în noaptea aceea, iar de dimineaţă trimise vorbă să fie triplată paza pe drumurile dintre Utah şi Nevada. Acum nu mai era căutat un bărbat singur în drum spre est, ci patru bărbaţi şi un câine venind spre vest. Trebuia să fie capturaţi vii. Vii, cu orice preţ.

O, da.

― Ştiţi, spuse Glen Bateman, privind spre Grand Junction, în lumina primilor zori, am auzit expresia „potol greţos” de ani şi ani, fără să fiu sigur ce înseamnă cu adevărat. Acum cred că am priceput.

Îşi coborî privirea spre micul dejun dinaintea lui – un şir de cârnaţi sintetici Morning Star Farms – şi trase o strâmbătură.

― Ăştia încă sunt buni, observă Ralph cu toată seriozitatea. Să fi văzut ce potol ne dădeau nouă în armată.

Stăteau în jurul focului de tabără, pe care Larry îl aprinsese cu o oră în urmă. Se îmbrăcaseră cu toţii gros şi purtau mănuşi, iar acum luau a doua ceaşcă de cafea din ziua aceea. Temperatura nu se ridica peste două grade, iar cerul era înnorat şi sumbru. Kojak trăgea un pui de somn, atât de aproape de flăcări cât doar să nu-şi pârlească blana.

― Am terminat de hrănit animalul din mine, declară Glen, ridicându-se. Acum am timp să mă ocup de cei sărmani şi înfometaţi. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu vreau să mă ocup decât de gunoi. Îl voi îngropa eu.

Stu îi întinse farfuria şi ceaşca de hârtie.

― Mersul pe jos ne face foarte bine, nu, cheliosule? Pun pariu că n-ai mai fost într-o formă atât de bună de când aveai douăzeci de ani.

― Mda, adică acum şaptezeci de ani, completă Larry, râzând.

― Stu, n-am mai fost într-o asemenea formă niciodată, îi răspunse Glen posomorât, adunând resturile şi punându-le în punga de plastic pe care intenţiona s-o îngroape. Nici n-am vrut să ajung într-o asemenea formă. Dar nu mă deranjează. După cincizeci de ani de agnosticism declarat, soarta mea, din câte se pare, este să-l urmez pe Dumnezeul unei negrese bătrâne până în fălcile morţii. Dar dacă asta este soarta mea, mă supun. La o adică, prefer să merg pe jos decât într-un vehicul. Mersul pe jos durează mai mult, prin urmare şi viaţa mea se prelungeşte... cu doar câteva zile, de fapt. Vă rog să mă scuzaţi, domnilor, trebuie să înmormântez cum se cuvine gunoiul acesta.

Îl urmăriră cu privirea ducându-se spre marginea taberei, cu o mică lopată în mână. Acest „tur pe jos al Statului Colorado şi al altor obiective din vest”, după cum îl denumise Glen, era cea mai grea încercare chiar pentru el însuşi. Glen era cel mai în vârstă dintre ei, mai bătrân decât Ralph Brentner cu doisprezece ani. Pe de altă parte, reuşise să le facă celorlalţi călătoria mai uşoară. Dădea mereu replici ironice, dar binevoitoare, şi părea împăcat cu sine. Faptul că era capabil să ţină pasul cu ei zi de zi îi impresiona pe ceilalţi. Avea cincizeci şi şapte de ani şi în ultimele trei sau patru dimineţi reci Stu îl văzuse cum îşi masa încheieturile degetelor, strâmbându-se de durere.

― Te chinuie aşa tare? îl întrebase Stu cu o zi în urmă, cam la o jumătate de oră după ce porniseră la drum.

― Aspirina mă ajută să fac faţă. Ştii, e artrită, dar peste cinci sau şapte ani ar fi mult mai rău. Deşi, cinstit vorbind, East Texas, nu sper să mai apuc şi momentul acela.

― Eşti convins că acela ne va răzbi?

La care Glen Bateman le dăduse un răspuns cu totul ciudat:

― Nu-mi va fi teamă de nicio primejdie.

Aceasta pusese capăt discuţiei.

Acum îl auziră cum săpa în pământul îngheţat, blestemând.

― Un tip nemaipomenit, ce ziceţi? spuse Ralph.

― Ai dreptate, aşa e, confirmă Larry.

― Întotdeauna am fost de părere că profesorii de colegiu sunt nişte fătălăi, dar el este sigur o excepţie. Ştii ce mi-a zis când l-am întrebat de ce nu aruncă pur şi simplu gunoiul la marginea drumului? Că nu-i cazul să începem din nou cu porcării de felul ăsta. Şi că oricum am luat de la capăt destule din vechile căcaturi.

Kojak se ridică şi o luă pe urmele lui Glen, ca să vadă ce face. Vocea acestuia ajunse până la ei:

― Ei, ai apărut şi tu, leneş ce eşti. Începusem să mă întreb ce-ai de gând să faci. Vrei să te îngrop şi pe tine?

Larry surâse şi-şi scoase de la brâu pasmetrul, luat dintr-un magazin Golden, de obiecte sportive. Îl reglă în funcţie de