acetilcolină permite sarcinii să treacă atunci când e nevoie să te mişti, iar atunci când vrei să te opreşti se fabrică o altă substanţă, colinesteraza. Colinesteraza distruge acetilcolina, astfel muşchii devin iarăşi rău conducători de electricitate. Altfel, odată ce v-aţi apuca să vă scărpinaţi la nas, nu v-aţi mai putea opri. Okay, chestia e următoarea: tot ce gândeşti, tot ce faci trebuie să funcţioneze pe baterie. Ca şi accesoriile unei maşini.

Îl ascultau cu cea mai mare atenţie.

― Privitul la televizor, cititul cărţilor, discuţiile cu prietenii, mâncatul unei mese bogate... toate astea consumă bateria. O viaţă normală – cel puţin în ceea ce a fost civilizaţia Occidentală – semăna cu mersul într-o maşină cu geamuri acţionate electric, servofrâne, scaune electrice şi celelalte minuni. Dar cu cât există mai multe accesorii, cu atât scade capacitatea de încărcare a bateriei. Adevărat?

― Da, interveni Ralph. Chiar şi un Delco din cele mari nu se supraîncarcă niciodată, dacă funcţionează pe un Cadillac.

― Ei bine, noi am înlăturat accesoriile. Şi ne încărcăm.

Ralph observă neliniştit:

― Dacă laşi să se încarce prea mult o baterie de maşină, explodează.

― Da, se arătă Glen de acord. La fel se întâmplă şi cu oamenii. Biblia ne vorbeşte despre Isaia, despre Iov şi ceilalţi, dar nu dezvăluie câţi proroci s-au întors cu creierii prăjiţi din cauza vedeniilor. Îmi închipui că li s-a întâmplat câtorva. Dar eu am un respect foarte mare pentru inteligenţa omenească şi psihicul uman, în ciuda unor mici excepţii, cum ar fi East Texas, aici de faţă...

― Nu te lega de mine, cheliosule, mârâi Stu.

― Oricum, capacitatea minţii omeneşti este cu mult mai mare decât a celei mai puternice baterii Delco. Poate să primească o sarcină infinită. În anumite cazuri, chiar dincolo de infinit.

Merseră o vreme în tăcere, gânditori.

― Şi chiar ne încărcăm? întrebă Stu potolit.

― Da, îi răspunse Glen. Da, cred că ne încărcăm.

― Şi scăpăm de o parte din greutate, continuă Ralph. Mi-e suficient să mă uit la voi, băieţi. Şi eu, pe vremuri, aveam ditamai burdihanul, de la bere. Dar acum îmi văd degetele de la picioare, dacă mă uit în jos. Ba chiar îmi văd tot piciorul, de sus şi până jos.

― E vorba de o stare de spirit, interveni Larry pe neaşteptate. Se arătă puţin jenat, văzând că se bucura de atenţia celorlalţi, dar continuă: Am avut senzaţia asta de cel puţin o săptămână, şi n-am reuşit s-o pricep. E posibil să fiu în stare acum. Simt că plutesc. Ca şi cum aş fi fumat o jumătate de ţigară cu marijuana de cea mai bună calitate sau ca şi cum aş fi tras pe nări puţină cocaină. Dar lipseşte senzaţia de dezorientare care însoţeşte drogul. E suficient să te droghezi puţin şi ţi se pare că nu mai eşti în stare să gândeşti normal. Dar eu cred că gândesc bine, ba chiar mai bine ca niciodată, de fapt. Totuşi, simt că zbor. Poate că-i doar din cauza foamei, încheie Larry, râzând.

― Şi foamea contribuie, îi explică Glen, dar nu-i numai asta.

― Mie mi-e foame tot timpul, spuse Ralph, dar nu mi se pare important. Mă simt bine.

― Şi eu, completă Stu. Nu m-am mai simţit într-o asemenea formă fizică de ani şi ani.

― Când goleşti vasul, te descotoroseşti şi de tot rahatul care pluteşte în el, spuse Glen. De aditivi. De impurităţi. Sigur că te simţi bine. Ca o clismă a trupului şi a minţii.

― Multă imaginaţie mai ai şi tu, cheliosule.

― N-o fi elegant exprimat, însă în orice caz este exact.

― Şi ne va ajuta să-l înfruntăm pe el!

― La asta şi foloseşte tratamentul. Nu mă îndoiesc. În rest, trebuie să aşteptăm şi să vedem ce se întâmplă, nu?

Îşi văzură de drum. Kojak ieşi din desiş şi merse o vreme alături de ei, tropăind cu unghiile pe asfaltul lui US 70. Larry se aplecă şi-i ciufuli blana:

― Ia zi-mi, bătrâne, ştiai că eşti o baterie? O baterie Delco, din cele mari, cu garanţia pe viaţă?

Kojak nu dădu semne că ar şti sau că l-ar interesa, dar mişcă din coadă, ca să arate că este de partea lui Larry.

 

Îşi petrecură noaptea aceea la vreo douăzeci şi cinci de kilometri vest de Sego şi, ca şi cum asta ar fi venit să întărească ce discutaseră ei mai devreme, pentru prima oară de la plecarea din Boulder, nu aveau nimic de mâncare. Glen pregăti ultima lor punguţă de cafea instant, pe care o băură dintr-o singură cană, trecută din mână în mână. Străbătuseră ultimii cincisprezece kilometri fără să dea cu ochii de o singură maşină.

A doua zi de dimineaţă, pe 22, întâlniră în drum un Ford Station cu patru cadavre înăuntru – dintre care două ale unor copii. În maşină găsiră două cutii de biscuiţi, cu forme de animale, şi o pungă mare cu cartofi prăjiţi, alteraţi. Biscuiţii erau în stare mai bună. Îi împărţiră în cinci porţii.

― Nu hăpăi ca un lup, Kojak, îl admonestă Glen. Câine rău ce eşti! N-ai maniere? Şi dacă maniere n-ai – aşa cum trebuie să trag concluzia – unde este savoir faire-ul tău?

Kojak dădea din coadă şi se uita la biscuiţi într-un fel ce nu lăsa loc de îndoială: era lipsit atât de savoir faire, cât şi de maniere.

― Atunci bagă-n tine, spuse Glen, dându-i câinelui şi ultima rămăşiţă din porţia lui – un tigru.

Kojak se grăbi să-l înghită şi apoi plecă să adulmece în jur.

Larry îşi consumă încet şi visător întreaga menajerie – vreo zece animale.

― Aţi observat că biscuiţii cu model au un vag iz de lămâie? spuse el. Mi-aduc aminte de gustul lor din copilărie. Dar de atunci n-am mai simţit gustul ăsta.

Ralph se jucă aruncând dintr-o mână în cealaltă ultimii doi biscuiţi din porţia lui. Mâncă în cele din urmă unul.

― Mda, ai dreptate. Au puţină aromă de lămâie. Ştiţi, tare aş fi vrut să fie şi Nicky cu noi. Să fi împărţit şi cu el biscuiţii ăştia.

Stu clătină din cap. Îşi terminară masa frugală şi-şi continuară drumul.

După-amiază găsiră un camion cu marfă al firmei Great Western Markets, care făcea probabil un transport la Green River. Maşina stătea trasă pe banda de refugiu, iar şoferul rămăsese ţeapăn şi drept la volan. Scoaseră o conservă de şuncă din