spate şi prânziră, dar se săturară foarte repede. Glen declară că stomacul lui se micşorase. Stu spuse că nu-i place cum miroase carnea – nu a stricat, ci prea puternic. Cărnos. Simţea că i se întoarce stomacul pe dos. Nu reuşi să mănânce decât o singură felie. Ralph zise că ar fi preferat nişte biscuiţi cu formă de animal, şi toată lumea râse. Până şi Kojak nu luă decât puţine înghiţituri, apoi porni pe urma unui miros oarecare.

Înnoptară la est de Green River, iar în cele dintâi ore ale dimineţii următoare ninse uşor.

 

Ajunseră la albia seacă a torentului în 23, după-amiază devreme. Cerul rămăsese acoperit toată ziua şi era rece – destul de frig ca să ningă, gândi Stu.

Cei patru rămaseră pe margine, Kojak pândind în toate părţile de lângă piciorul lui Glen. Părea că, undeva, la nord de aici, cedase un baraj, sau poate în vara aceea regiunea fusese bântuită de furtuni şi ploi puternice. Indiferent din ce motiv, de-a lungul văii San Rafael, care în unii ani rămânea doar o albie uscată, fusese o inundaţie care măturase în calea ei un tronson lung de zece metri din I-70. Viroagă era adâncă de circa douăzeci de metri, iar malurile din roci sedimentare erau acoperite cu un strat de sol sfârâmicios şi instabil. Pe fund se scurgea un fir murdar de apă.

― Sfinte Sisoe, exclamă Ralph. Ar trebui să anunţe careva Direcţia Drumurilor din Utah.

― Ia uitaţi-vă colo, îi îndemnă Larry.

Priviră peisajul gol, care din loc în loc începea să fie punctat de coloane şi monoliţi stranii, modelaţi de vânt. Cam la o sută de iarzi mai la vale se vedea o învălmăşeală de garduri, cabluri şi bucăţi mari de pavaj acoperite încă de asfalt. O bucată mai mare, ca un deget apocaliptic, se iţea spre cerul pe care norii alergau bezmetic.

Glen cerceta imensa fisură presărată cu fragmente de moloz, cu mâinile în buzunar şi aparent absent şi visător. Stu îl întrebă cu voce potolită:

― Crezi că te descurci, Glen?

― Sigur că da, am să pot.

― Ce-ţi face artrita?

― Am avut şi momente mai grele. Continuă, zâmbind chinuit: Dar, cinstit vorbind, m-am simţit şi mai bine decât mă simt acum.

Nu aveau o frânghie cu care să se lege unii de alţii. Stu coborî primul, mişcându-se cu grijă. Nu prea-i plăcea cum ceda pământul uneori sub paşii săi, stârnind mici avalanşe de pietre şi ţărână. O dată crezu că terenul va ceda cu totul sub el şi că va aluneca pe spate până în fundul şanţului. Reuşi să se prindă cu o mână de un colţ de stâncă solid înfiptă şi se agăţă cu toată nădejdea de ea, până ce găsi un teren ferm sub picioare. Atunci Kojak trecu voios pe lângă el, ridicând norişori de praf. Peste câteva clipe ajunse la fund, mişcând din coadă şi lătrându-l vesel pe Stu.

― Uite-a naibii javră, cum face pe nebuna, mormăi Stu, coborând cu grijă.

― Acum vin eu la rând, strigă Glen. Şi să ştii că am auzit ce-ai spus despre câinele meu!

― Fii atent, cheliosule! Fii foarte atent! Terenul e nesigur.

Glen păşea extrem de încet, mişcându-se cu prudenţă de la un punct de sprijin la următorul. Stu se încorda ori de câte ori vedea că pământul începe să alunece de sub bocancii tociţi ai lui Glen. Şuviţele de păr din jurul urechilor îi fluturau ca nişte fire fine de argint în vânt. Când îl întâlnise în New Hampshire, pictând o pânză mediocră la marginea drumului, părul lui Glen avea încă nuanţa piperului amestecat cu sare.

Până în clipa în care îl văzu pe Glen cu picioarele pe terenul plan, îmbibat cu apă, al torentului, Stu crezuse la fiecare pas pe care-l făcea că o să cadă şi o să-şi rupă oasele. Acum oftă uşurat şi-l bătu pe umăr.

― Nici măcar n-am transpirat, East Texas, îl asigură Glen, aplecându-se să-l mângâie pe Kojak.

― Las’ c-am transpirat eu pentru tine, mărturisi Stu.

Urmă Ralph, care se mişcă atent între punctele de sprijin şi coborî în viteză ultimii şapte metri.

― Băi băiete, terenul ăsta e nesigur ca o mlaştină. Ar fi tare să nu putem urca pe celălalt mal şi să fim nevoiţi să mergem şapte sau opt kilometri la deal, până găsim un mal mai puţin adânc, este?

― Mult mai vesel ar fi să ne pomenim cu o nouă inundaţie, spuse Stu.

Larry coborî cu paşi agili, grupul reconstituindu-se la nici trei minute de când începuseră traversarea obstacolului.

― Cine urcă primul? întrebă tânărul.

― De ce nu o faci chiar tu, dacă te dai aşa cocoş? îi răspunse Glen tot cu o întrebare.

― Foarte bine.

Avu nevoie de mult mai mult timp să se caţăre, iar în două rânduri terenul perfid îi fugi de sub tălpi, reuşind cu greu să se reechilibreze. Când ajunse de cealaltă parte, Larry le făcu un semn cu mâna.

― Cine urmează? întrebă Ralph.

― Eu, spuse Glen, pregătindu-se.

Stu îl prinse de braţ:

― Ascultă, putem să mergem la deal şi să căutăm un mal mai bun, cum a zis şi Ralph.

― Ca să pierdem tot restul zilei? Când eram copil, puteam să urc până sus în patruzeci de secunde, iar pulsul să rămână sub şaptezeci.

― Dar nu mai eşti copil, Glen.

― Nu, dar nişte urme tot mi-au mai rămas.

Glen porni, fără să mai aştepte replica lui Stu. Făcu o pauză la o treime din drum şi apoi porni cu toată energia mai departe. Aproape de jumătate se prinse de un colţ de marnă care se sfărâmă; Stu fu convins că se va rostogoli în fundul hăului, zdrobindu-şi membrele chinuite de artrită.

― Fir-ar să fie!... oftă Ralph.

Glen flutură din braţe şi reuşi, ca prin minune, să-şi menţină echilibrul. Execută un pas de vals spre dreapta, mai urcă încă cinci metri, se odihni, apoi o luă de la capăt. Aproape de vârf, o bucată de piatră pe care-şi sprijinise piciorul cedă şi ar fi căzut, dacă n-ar fi fost şi Larry acolo. Îl prinse de braţ şi-l trase lângă el.

― Floare la ureche, strigă Glen spre cei de jos.

Stu îi zâmbi bucuros:

― Cum stai cu pulsul, cheliosule?

― Peste nouăzeci, recunoscu Glen.

Ralph se căţără pe falia abruptă, ca o capră neagră, verificând la fiecare pas, mişcându-şi foarte atent mâinile şi picioarele. Când ajunse şi el