este, asta e soarta lui, pe care și-a asumat-o și chiar dacă, să zicem, ar fi judecat și condamnat, el n-ar recunoaște că a trăit în eroare. Nu erau erorile lui! Sau aceste erori s-au născut din altele, mai mari, consecințe ale determinărilor politice, geografice și istorice, cu rădăcini extinse și adînci și foarte îndepărtate. Iar aspirația lui, a acestui Mircea, este să ne însușim și noi ca indivizi ceea ce și-a însușit el și alții ca exponenți. Da, se face, poporul e înțelegător în totalitatea lui, el are o filozofie pe care o exprimă și cel mai umil individ anonim: asta e situația! Filozofia acceptării prin înțelegere. Chiar îl auzi pe cîte unul: ce era să fac, dragă, asta e situația! Așa gîndesc și eu rațional. Și totuși nu înțeleg, adică nu pot să-mi asum greșelile altuia, deși le înțeleg sau mai bine zis mi le explic. Mi-ar fi ușor s-o fac, dar instinctiv mă dau înapoi, fiindcă ar însemna, prin înțelegerea mea, să-mi dau girul pentru noi erori. Cine îmi garantează, ce forță, ce mecanism social constituit și eficace, că odată ce îmi dau girul (odată! într-o situație grea, excepțională) nu vom face apoi noi abuzuri de puterea și situația în care sîntem puși chiar și fără situații unice, dificile, date? Nu-mi garantează nimeni, fiindcă legea nu e încă zeiță, în această inevitabilă și dureroasă perioadă de tranziție. Singură ai spus că nu e oportun să judecăm chiar toate erorile. O să-mi răspunzi că asta nu e ceva nou în lume, de acord, sînt tot atît de filozof ca și acest Mircea, dar eu îmi asum alt destin și nu pot fi (nu din virtute, ci din neputință) complicele lui sau al oricărui altuia!” „Ce să zic, exclamă Matilda cu ironie, i-ai pedepsit de i-ai omorît!” „Da, știu, Petrică m-a învățat ceva pe vremuri în ale profeției, nu va trece mult și victime și călăi se vor întîlni la același banchet, vor ciocni unii cu alții paharul, vor petrece și se vor strînge reciproc de umeri cu emoția sinceră în suflet că sîntem toți oameni și erorile, de fapt, nu sînt ale noastre, sau sînt ale tuturor. M-aș alătura și eu, sincer vorbesc, la petrecerea aceasta a uitării generale, dacă, hm! Mi-e greu să-ți spun, o să mă mai gîndesc și dacă vă interesează (adică pe tine și pe Mircea) o să vă spun…” „Deci nu vrei!” zise Matilda. „Acum în nici un caz!” „De ce? Lasă teoriile și spune așa, omenește, ce te împiedică!” „A, da! exclamai și eu parcă aducîndu-mi aminte de ceva ca și cînd aș fi fost de acord că pînă atunci mă ținusem de teorii, străine de fapt de adevăratul motiv al reacției mele. În primul rînd, continuai, pentru că lucrez, și lucrez bine, al doilea, sînt informat ce se predă acum la Universitate în materie de filozofie, nu mă interesează. Am spus acum fiindcă sînt convins că lucrurile se vor schimba. Atunci aș putea chiar să accept ca domnul Mircea să îndrepte ceva din eroarea pe care n-a putut să n-o comită față de mine! Vezi ce înțelegător sînt! Nu sînt absurd!”

Și izbucnii în rîs!

Mă credeam, ca altădată, soțul ei, puteam rîde și jubila stăpîn, așa-zicînd, pe situație. Reacția ei însă fu de o brutalitate totală și absolută. Atunci, pe loc, nu zise nimic, urmă o tăcere înghețată și străină, ne ridicarăm de la masă și ne despărțirăm. Aparent goală de sens sau dătătoare de liniște, pace adîncă între două inimi înstrăinate, dar care s-au iubit odată, discuția mă lăsă cu un sentiment tulbure că eram amenințat fără scăpare. Această întîlnire fusese de mult pregătită, mi se propusese ceva și eu respinsesem orgolios această propunere. Acum mi se păreau ridicole replicile mele, ca și întrebările ei dacă o mai iubeam.

Dădui în cele din urmă din umeri. Dar duminica următoare găsii ușa închisă. Ieși doar, întru tîrziu, servitoarea, care îmi spuse că nu e nimeni acasă, au plecat undeva într-o excursie. Și cîteva duminici primii același răspuns. Înțelesei: n-aveam s-o mai pot vedea pe Silvia. Încercai zadarnic cîteva luni, cel puțin s-o prind la telefon. Cine e acolo? auzeam glasul cînd al Matildei, cînd al acelui Mircea, cînd al servitoarei. Matilda și soțul ei îmi închideau telefonul fără un cuvînt, iar servitoarea avea placa ei: nu sînt acasă, sînt plecați. Încercai nu duminica, ci în zilele lucrătoare, și anume dimineața, cînd știam că ei sînt chiar plecați. Dar servitoarea dădea din cap repetînd aceeași placă. Dar fetița? Unde e fetița? Și ea era plecată. Unde? Nu știa.

[1] pînă la sfîrșitul zilelor mele (fr.) (n. r.)

VARIANTA COMPLETĂ A ROMANULUI VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi cele trei volume în format electronic (pdf/epub/azw3/mobi) la adresa dvs. de email. Acestea vor avea inserate în metadata un cod unic de identificare.