întîmplase între el și Matilda și dacă într-adevăr era ultima încercare prin care trecuse Petrică și, aflînd, să-mi dau seama dacă după o săptămînă n-aveam să-i văd iar figura „umanistă”, cum îi spuneam în sinea mea, în dosul căreia domina indefinit Matilda, dominație al cărei secret îmi scăpa. Îi dădui ei un telefon după cîteva zile de la scena presupus decisivă la care asistasem fără să mă jenez cîtuși de puțin… „Ce s-a întîmplat, doamnă, o întrebai cu o veselie neîncrezătoare în glas, ce e cu Petrică?” „Petrică, îmi răspunse ea, a plecat…” Voce neutră, care nu se ferea să-mi spună totul, dar care, spre surprinderea mea, era lipsită de orice dramatism. „Unde a plecat?!”, insistai. Și atunci ea îmi răspunse într-un fel ciudat: „A plecat la tă-ticu și la mă-mica!” „Unde, la București?” „Nu, părinții lui sînt din București, dar domnul Nicolau s-a mutat aici, la aer curat și în afara zonei seismice…” „Asta ce mai e?” „După cutremurul din ’40 i-a spus lui un prieten, un specialist genial în chestiuni seismice (dar pe care nu-l ia nimeni în serios), că în zona Vrancei, după nu știu ce calcule ale lui, după o anumită periodicitate a cutremurelor cu epicentrul acolo, distanța de la un cutremur la altul se va micșora din ce în ce mai mult și Bucureștiul va fi ras, pămîntul se va căsca, și un fluviu va țîșni peste ruinele lui… Cică a întocmit și un fel de hartă cu imobilele care se vor prăbuși la cutremurul apropiat (printre care și blocul în care domnul Nicolau poseda un vast apartament) și a depus acea hartă unde trebuie și unde bineînțeles că i s-a rîs în nas… Cică e un tînăr foarte înzestrat, dar că, așa cum se întîmplă adesea la noi în țară, e blocat în cercetările lui de mafia gerontocrației academice… Un nebun…” „Și de ce «la mămica și la tăticu’»? Ce, e fată mare, nu s-a înțeles cu bărbatul și a fugit la părinți?” „N-am spus-o cu ironie, e o istorie întreagă, răspunse ea cu un glas de astă dată confesiv. Unde ești dumneata, de unde vorbești?” „De la Telefoane!… Aș vrea să vă văd, adăugai, nu puteți să repetați vizita și să veniți pe la mine?” Răspunse afirmativ după o tăcere care nu era o ezitare, ci un calcul al orei pe care mi-o fixă…

Veni spre seară. De astă dată apariția ei nu mă mai tulbură ca întîia oară, începusem s-o văd cu ochii lui Petrică… Nu înțelegeam pe atunci de ce dau oamenii între ei o luptă atît de nemiloasă, de înverșunată și adesea otrăvită pentru opinie. Ființa noastră e la discreția celorlalți, nu apari tu în ochii unuia așa cum ești, ci așa cum au reușit alții să sugereze o imagine despre tine. Și astfel viața noastră se scurge într-un efort permanent și adesea disperat de a demola această imagine (căci rar se întîmplă să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate că ești un inocent), acțiune de reușita căreia depinde totul, realizarea în societate, fericirea și adesea evitarea primejdiilor mortale. Iată, pînă și frumusețea unei femei se alterează din pricina unei imagini despre ea pe care altul ți-a transmis-o. Matilda îmi apărea de pildă acum în primul rînd ridicolă, pe lîngă faptul că nu îmi mai părea fascinantă fiindcă opinia ei, că un ticălos nu poate fi învinuit dacă e firesc în ticăloșia lui, îmi stăruia în amintire ca o mare stupiditate, care lăsa să se ghicească în spatele ei un șir nesfîrșit de alte stupidități, cum ar fi aceea că nu avem dreptul să învinuim un astfel de om ci, dimpotrivă, să ne purtăm frumos cu el… De aici și pînă la ideea culpabilității noastre eterne nu mai era decît un pas, fiindcă, atîta timp cît existau pe lume ticăloși, noi trebuia să ne umilim mereu, crezînd că putem… Hm! Stupid! O lume ideală, după părerea ei, se putea realiza deci numai dacă fiecare, nici mai mult, nici mai puțin, ar fi gîndit ca ea… N-a exprimat atunci această convingere, dar i-am ghicit-o din fermitatea glasului, sau mai bine zis din lipsa de nuanțe, din refuzul detaliilor; atît: ideea și nimic mai mult, ca și cînd o idee singură nu s-ar ciocni imediat cu contrariul ei, în cazul dat aceea că un ticălos trebuie silit să-și învingă pornirile, pus cu botul pe labe și nu să-i căutăm în coarne. M-am uitat în ziua aceea, în timpul ciocnirii ei cu Petrică, foarte atent la ea. Era rigidă (ținea pumnii strînși!), făcea impresia că nu aude, semn că un dialog cu ea era, dacă nu imposibil, în cele din urmă ineficient, cădea în apă. (La demonstrația strălucită a soțului ei că el trecuse în viața cu ea mult peste cifra nazarineanului, de a ierta de șaptezeci de ori cîte șapte, nu răspunsese nimic.)

Și acum o aveam în fața mea și mă simțeam stăpînit de o mare curiozitate. Ecuația ființei ei interioare îmi apărea simplă, de ce totuși se chinuise cu ea Petrică atîția ani? „Spuneți-mi, doamnă, începui eu, ce înțelegeți dumneavoastră prin ideea că firescul comportării noastre ne justifică și cele mai rele comportări?” „N-am spus că ne justifică, ci că nu ne justifică pe noi, ceilalți, să ne credem superiori și să devenim intoleranți cu cel care este împins în mod inconștient la cele mai rele comportări. Cine ne dă nouă dreptul să ne credem mai buni!?”

Zbang! Spusese totul pe un ton înalt agresiv și intolerant, adică exact cum afirmase că nu trebuie să fim. Izbucnii în rîs, mă dădui chiar pe spate, lucru care o derută cel puțin cîteva secunde, apoi redevenii tăcut, dar continuînd să zîmbesc, și îi spusei: „Cine ne dă dreptul? Cum, doamnă, chiar faptul că în mod firesc ne credem mai buni. Deci cei superiori, ca dumneavoastră, adăugai cu ironie, trebuie să închidă ochii și în fața celor care, crezîndu-se la rîndul lor mai buni (în