— Locul spre care ne îndreptăm acum este adânc în munţi şi nu pot spune că e un adăpost foarte confortabilCât o să fii acolo, probabil că n-o să dai cu ochii de nimeni.

  Nu are nici radio, nici televizor şi nici telefon. Te deranjează asta?

  Îi spun că nu.

  — Eşti obişnuit cu singurătatea, încuviinţez.

  — Dar şi singurătatea este de mai multe feluri. Cea de care o să ai parte acolo este probabil cum nu ţi-ai imaginat vreodată.

  — În ce fel?

  Oshima îşi împinge ochelarii pe nas cu degetul arătător.

  — N-aş putea spune, pentru că se schimbă în funcţie de tine.

  Ieşim de pe autostradă şi intrăm pe o şosea obişnuită. La mică distanţă de la ieşirea de pe autostradă e un orăşel care se întinde de-a lungul şoselei, în care găsim un magazin non-stop. Oshima opreşte şi cumpără atât de multe alimente, încât nu poate căra singur pungile. Legume şi fructe, biscuiţi săraţi, lapte şi apă, conserve, pâine, mâncare vidată, numai lucruri care se pot consuma uşor, fără să le prepari.

  Plăteşte tot el. Când dau să scot banii, clatină din cap, fără să spună nimic.

  Ne urcăm la loc în maşină şi pornim la drum. Ţin în braţe pungile care nu au mai încăput în portbagaj. Odată ce se termină oraşul, drumul se cufundă în beznă. Casele dispar, maşini sunt tot mai puţine, iar şoseaua se îngustează atât de tare, încât lucrurile se complică dacă vine vreo maşină din direcţie opusă, dar Oshima înaintează cu faza mare aprinsă, fără să încetinească. Apasă des frâna şi acceleraţia şi schimbă vitezele din a doua într-a treia şi înapoi.

  Expresia feţei îi rămâne îngheţată. Este foarte concentrat asupra condusului. Are buzele strânse şi privirea fixată într-un punct în faţă, în întuneric. Ţine mâna dreaptă pe volan, iar stânga pe schimbătorul de viteze.

  În cele din urmă, partea stângă a drumului se transformă într-o râpă abruptă. Jos, departe, pare să curgă un pârâu de munte. Curbele devin din ce în ce mai strânse, iar drumul nesigur. Maşina derapează cu zgomot, dar eu sunt hotărât să nu mă mai gândesc la pericol. Un accident de circulaţie în acest loc nu se numără printre opţiunile sale.

  Ceasul meu de mână arată că este aproape nouă. Deschid puţin geamul şi intră aer rece. Totul în jur răsună diferit.

  Suntem în munţi şi ne îndreptăm spre un loc şi mai adânc.

  Drumul se îndepărtează de râpă (fapt care mă mai linişteşte puţin) şi intrăm în pădure. Copacii se înalţă magic în jurul nostru. Farurile ling trunchiurile lor groase, luminându-i pe fiecare în parte. Asfaltul se termină, iar cauciucurile scrâşnesc pe pietricele, proiectându-le în caroserie cu un zgomot sec. Amortizoarele dansează din plin pe drumul denivelat. Nu e nici lună, nu sunt nici stele. O ploaie măruntă cade pe parbriz.

  — Veniţi des aici?

  — Veneam demult. Acum am şi serviciul şi nu prea mai pot să trec pe aici. Am un frate mai mare care e surfer şi locuieşte pe coastă, în Kochi. Are acolo un magazin cu articole de surfing şi confecţionează plăci. Mai vine pe aici din când în când. Faci surfing?

  Îi spun că n-am încercat niciodată.

  — Dacă se iveşte ocazia, ar putea să te înveţe fratele meu. E foarte bun. Noi doi suntem foarte diferiţi. Dacă îl vezi o să-ţi dai seama imediat. E mare de statură, tăcut, nesociabil, bronzat, îi place berea şi nu e în stare să facă diferenţa dintre Schubert şi Wagner. Dar ne înţelegem foarte bine.

  Înaintăm pe drumul de munte, lăsăm în urmă câteva păduri dese şi ajungem în cele din urmă la destinaţie. Oshima opreşte, coboară lăsând motorul pornit, descuie nişte porţi din plasă de sârmă şi le deschide. Se urcă la loc în maşină şi mai mergem o vreme pe drumul întortocheat şi prost, într-un final, în faţă apare un loc mai deschis şi drumul se termină. Oshima opreşte maşina, oftează o dată, adânc, îşi dă bretonul pe spate cu ambele mâini, învârte cheia în contact şi opreşte motorul. Trage apoi frâna de mână.

  Odată oprit, în jur se aşterne o linişte apăsătoare.

  Ventilatorul se învârte, iar motorul obosit şi încins sfârâie uşor în contact cu aerul de afară. De sub capotă se vede înălţându-se puţin abur. Se aude un şopot de apă, probabil de la un pârâu din apropiere. Vântul mai suflă din când în când pe sus, deasupra capetelor noastre, simbolic. Deschid portiera şi cobor. Din loc în loc sunt porţiuni de aer rece. Îmi închei până la gât fermoarul de la jachetă.

  În faţa ochilor îmi apare o casă micuţă. Pare să fie o cabană, dar este prea întuneric să disting tot. I se vede doar conturul negru, profilându-se pe fundalul pădurii. Oshima lasă farurile aprinse, păşeşte încet, cu o lanternă de buzunar în mână, urcă cele câteva trepte de la intrare, scoate o cheie din buzunar şi descuie uşa. Intră, scapără un chibrit şi aprinde o lampă. Se opreşte pe prispă, ridică lampa şi-mi strigă: „Bine ai venit în casa mea!” Silueta lui arată ca desprinsă dintr-un desen dintr-o poveste de demult.

  Urc treptele şi intru. Oshima aprinde o lampă mare, atârnată în tavan.

  Înăuntru e o singură cameră mare, ca o cutie. Într-un colţ e un pat mic. Mai sunt o masă, două scaune de lemn şi o canapea ponosită, un covor decolorat de soare. Pare mobilată cu obiecte nefolositoare de prin altă casă. Etajera din scânduri groase susţinute pe cărămizi e plină de cărţi cu cotoare învechite, citite serios. Mai zăresc şi un şifonier demodat. Încăperea are şi o bucătărioară simplă, cu o tejghea, un aragaz mic şi chiuvetă, fără canalizare însă. În schimb e o găleată din aluminiu. Pe o etajeră sunt aşezate oale şi ibrice, iar pe perete stă agăţată o tigaie. În mijlocul camerei e o sobă neagră cu lemne, din fier.