— Ce mai faci, domnule Pasăre-arc?

  — Binişor.

  — Merg la muncă. Nu vrei să vii cu mine? Lucrăm în echipe de câte doi şi pentru mine ar fi mult mai simplu să am lângă mine o persoană cunoscută. Unul pe care nu-l cunosc mi-ar pune tot felul de întrebări: „Câţi ani ai?” „De ce nu eşti la şcoală?” Ar fi foarte neplăcut. Sau poate mai dau peste vreun pervers. Se mai întâmplă, să ştii! De aceea m-ai ajuta enorm dacă ai veni cu mine, domnule Pasăre-arc!

  — Este slujba de care-mi vorbeai data trecută? Cea legată de peruci?

  — Da. Nu avem decât să numărăm capetele cu chelie din Ginza, de la ora unu la patru. E simplu! N-are ce să-ţi strice. O să ajungi şi tu să cheleşti într-o bună zi şi-i mai bine să nu laşi lucrurile să meargă atât de departe, să ştii din vreme ce ai de făcut.

  — Da, dar dacă te prinde în cartierul Ginza, în toiul zilei, inspectorul şcolar însărcinat cu depistarea elevilor care lipsesc nemotivat de la şcoală?

  — E, o să-i spun că fac muncă de teren pentru orele de sociologie. Minciuna asta ţine întotdeauna.

  Neavând nimic de făcut în după-amiaza aceea, m-am hotărât să merg cu fata. Mai Kasahara a telefonat la firmă să le spună J; ă venim. Cât a vorbit la telefon, s-a comportat ca o adevărată uoamnă: „Da, domnule. Vreau să fac echipă cu el. Da, exact. Vă mulţumesc foarte mult. Da, înţeleg. Da, ajungem în jur de °ra douăsprezece”. I-am lăsat un bileţel lui Kumiko, anunţând-o a mă întorc după ora şase, în caz că ajungea ea înaintea mea.

  M plecat de acasă cu Mai Kasahara.

  Firma era în Shimbashi. Mai Kasahara mi-a explicat în „letrou ce aveam de făcut. Trebuia doar să stăm la un colţ de

stradă şi să numărăm toţi bărbaţii cu chelie (sau cei cu păru rărit). Trebuia să-i clasificăm după gravitatea situaţiei: î: categoria urne1 intrau cei cărora li s-a rărit puţin părul, î categoria take2 cei care au pierdut deja mult păr, iar în cate^ goria matsu3, cei cu chelie. Mai a luat o broşură din mapă şjj mi-a exemplificat cele trei categorii.

  — Acum ai idee, în mare, în ce categorie se înscrie fiecare, nu? Mi-ar trebui o zi întreagă să intru în amănunte. E în ordine.

  — Să zicem, am răspuns eu cu o voce cam neîncrezătoare” Pe scaunul de lângă Mai Kasahara stătea un individ gras, salariat probabil, care aparţinea fără îndoială categoriei bambus Acesta se tot uita jenat la broşură, dar fata nu părea să observi cât de mult îl stânjenea.

  — Datoria mea este să-i clasific, iar tu stai lângă mine şi-treci în lista de sondaj, aşa cum îţi spun eu. Asta-i tot. Nu < greu, nu?

  — Da, e simplu, dar ce rost are un asemenea sondaj?

  — Nu prea ştiu. Se face peste tot în Tokyo – Shinjuki Shibuya, Aoyama etc. Poate că specialiştii vor să stabilea, zona cu cei mai mulţi bărbaţi cu chelie. Sau poate vor să şti doar care este proporţia lor în funcţie de categorie. Hab; n-am. Au atâţia bani de nu ştiu ce să mai facă cu ei, aşa că-s pot permite să-i cheltuiască pe asemenea tâmpenii. ProfituriL sunt uriaşe în afacerile cu peruci şi angajaţii sunt recompensai cu prime mult mai mari decât la alte companii. Ştii de ce?

  — Nu. De ce?

  — Perucile nu ţin mult. Pun pariu că nu ştiai că rezistă do: maximum trei ani. Cu cât sunt mai complicate – şi în ultim vreme aceasta e tendinţa – cu atât se uzează mai repede. D ani pentru o perucă e foarte mult, iar după trei ani negreş: trebuie să cumperi alta. Trebuie să se potrivească absol perfect pe ţeastă şi părul de sub ea se subţiază îngrozitor, aceea trebuie să-ţi cumperi alta nouă, care să se muleze bim Ia gândeşte-te ce-ai face dacă ai purta perucă şi ea n-ar m fi bună după doi ani de zile? Ai fi în stare să zici: „Gata, s-] uzat, costă mult una nouă, aşa că de mâine mă voi duce muncă fără perucă”? Chiar ai face aşa ceva?

  1. Prună.

  2. Bambus.

  3. Pin.

  — Nu cred. Probabil nu.

  — Sigur nu. Când începi să porţi perucă, nu mai poţi fără ea. Soarta ţi-e pecetluită şi de aceea producătorii de peruci câştigă uluitor. Mă rog, ei sunt ca traficanţii de droguri – o dntă ce au pus laba pe un client, le rămâne client toată viaţa. Ai auzit vreodată de vreun chel căruia să-i crească părul brusc? Eu una, nu. O perucă ajunge să coste cel puţin cinci sute de rmi de yeni, iar una mai rezistentă, înjur de un milion. Şi ai nevoie de una nouă o dată la doi ani! Până şi o maşină ţine pR. Tru-cinci ani, după care o poţi vinde. Viaţa unei peruci e tare scurtă şi nici nu poţi s-o vinzi când nu-ţi mai trebuie.

  — Înţeleg ce vrei să spui.

  — În plus, producătorii de peruci au saloanele lor de coafură preferate. Ei spală perucile şi tund părul clientului. Când porţi perucă, lucrurile devin mult mai complicate pentru că nu mai merge să te aşezi pe scaunul din faţa oglinzii, să-ţi smulgi peruca şi să spui că vrei un tuns. Asemenea saloane câştigă sume fabuloase.

  — Ştii o mulţime de lucruri, am spus eu cu sinceră admiraţie. Individul de lângă Mai asculta fascinat conversaţia noastră.

  — Pentru că m-am împrietenit cu cei de la firmă şi le-am pus diverse întrebări. Cei de acolo câştigă o groază de bani. Se fac peruci în Asia de sud-est unde mâna de lucru este ieftină, şi chiar cumpără păr din Thailanda sau Filipine. Sunt femei care se tund şi îşi vând părul ca să facă rost de