mișcările care pun accentul pe individualism, pe asumarea reponsabilității și riscului într-o societate deschisă și cei care promit siguranța zilei de mâine în mediul social, politic și cultural omogen al comunității etnice. Pentru a-l parafraza pe eminentul politolog Ralf Dahrendorf, în Europa Centrală și de Est cetățenii sunt în continuare în căutarea unui sens existențial. O constantă a celor două decenii din 1989 încoace a fost recurența politicii carismatice și a pseudopartidismului. Evitarea permanentizării unor asemenea fenomene haotice se poate realiza numai prin depășirea principalelor două elemente ale moștenirii trecutului comunist: anomia (care a dus la fragmentare, neotradiționalism, ne-civilitate, ceea ce Andrei Pleșu numește „obscenitate publică“) și minciuna (care a dus la disimulare, la dezintegrarea consensului, la prezența ostentativă a tipului uman numit de sociologul rus Iuri Levada homo prevaricatus, urmașul lui homo sovieticus). Moștenirea fundamentală a revoluțiilor din 1989 este, prin urmare, polivalentă: ea implică atât renașterea cetățenilor (o categorie abolită sub comunism și fascism), cât și reafirmarea adevărului.

Ce rămâne din 1989 și din ceea ce a reprezentat acest moment de cumpănă al istoriei recente? Anul 1989 a fost cea mai puternică zguduire, în secolul XX, a seducției exercitate de ideologii cu pretenții mântuitoare. Utopiile teleologice specifice veacului trecut au fost contrazise în mod fundamental de revoluțiile din 1989. Acestea din urmă au fost tocmai opusul lor: antiideologice, antiteleologice, antiutopice. În acest sens, ele pot fi considerate nonrevoluționare. În 1989, nu a existat un proiect de reconstrucție a realității, așa cum a existat în 1789 sau 1917. Marile proiecte ale gândirii disidente nu sunt decât invitații la regăsirea normalității și la autenticitate, propuneri pentru un alt mod de existență politică. Într-adevăr, acest impuls nu a durat, mărturie stând volumul lui Václav Havel, Pe scurt, vă rog! (Curtea Veche, București, 2009). Iluziile anului 1989 au fost însă indispensabile înfrângerii leninismului. În acel an, nu ne-a mai fost frică, frustrarea morală și neputința politică au dispărut, iar individul și-a recâștigat rolul fundamental în spațiul politic. Totodată, cele mai întunecate scenarii ale perioadei imediat următoare nu au fost validate. Departe de a se fi încheiat, revoluțiile din 1989 simbolizează o direcție caracteristică a timpurilor moderne: diversitate, diferență și toleranță. Lecțiile pe care le-am învățat și încă le învățăm ca urmare a tumultului din 1989 sunt de fapt argumentele imbatabile pentru valorile pe care le considerăm emblematice pentru democrația de astăzi.

Note

12. Mare parte din comunicare a fost prezentată în cadrul conferinței Revoluțiile din 1989: Origini, desfășurare, moștenire, organizată de Amir Weiner (Stanford University) și John Connelly (UC Berkeley), 14–15 martie 2008. Lucrările conferinței au fost publicate în volumul nr. 18 al prestigioasei reviste Journal of Contemporary European History. Alți contributori în acest număr remarcabil sunt: Charles Maier, Silvio Pons, John Connelly, Amir Weiner, Marci Shore, Jeffrey Kopstein, Andrew Michta. Traducere în limba română de Bogdan Cristian Iacob. Varianta lărgită în limba română a fost publicată sub formă de serial în Idei în Dialog, în perioada ianuarie–iulie și în numărul din luna septembrie 2009. Versiunea actuală conține și conferința Reinventarea politicului. Europa de Est după 1989, susținută la Centrul de Analiză și Dezvoltare Instituțională (6 iulie 2009), precum și articolul „Miraculosul an 1989: Exit, voce și colapsul RDG“, publicat în revista 22 din 20 octombrie 2009.

13. Timothy Garton Ash, „Conclusions“, în Sorin Antohi and Vladimir Tismăneanu (eds), Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath (Central European University Press, New York and Budapest, 2000), p. 398 (trad. rom. de Marilena Andrei, Elena Neculcea, Livia Szász, De la utopie la istorie: Revoluțiile din 1989 și urmările lor, Curtea Veche, București, 2006). Traducerea citatului de mai sus ne aparține.

14. Steven Levitsky and Lucan Way, „The Rise of Competitive Authoritarianism“, Journal of Democracy, vol. 13, nr. 2, aprilie 2002, pp. 51–65. Pentru celelalte două, vezi Guillermo O’Donnell, „Delegative Democracy,“ Journal of Democracy, nr. 5 (ianuarie 1994), pp. 55–69 și Fareed Zakaria, „The Rise of Illiberal Democracy“, Foreign Affairs, nr. 76 (noiembrie–decembrie 1997), pp. 22–41.

15. Timothy Garton Ash, „Trials, Purges and History Lessons: Treating a Difficult Past in Post-Communist Europe“, în Jan-Werner Müller, ed., Memory and Power in Post-War Europe: Studies in the Presence of the Past (Cambridge University Press, Cambridge, 2002), p. 277.

16. Karen Dawisha, „Communism as a Lived System of Ideas in Contemporary Russia“, East European Politics and Societies, 2005, vol. 19, nr. 3, pp. 463–493.

17. Martin Krygier,