Protestul și opoziția democratică în Europa de Est au fost marcate de o combinație de dezagregare moștenită și un sentiment universal de debusolare în raport cu realitățile societății deschise, nepaternaliste.

Friabilitatea partidelor politice din Europa Centrală și de Est este în mod esențial determinată de o criză generală a valorilor și a autorității. Formațiunile politice existente au eșuat în procesul de reconstruire a consensului ce ar fi putut întemeia un patriotism constituțional în regiune. Trecutul neasumat al experienței totalitare a acestor țări în secolul XX este un obstacol semnificativ pe drumul creării conexiunii necesare dintre democrație, memorie și activism civic. Consider, dezvoltând pe marginea ideilor propuse de Jan-Werner Müller, că este fundamental ca noua identitate a individului și comunității în această parte a Europei să fie construită pe baza unor contraste negative: „Pe de o parte, față de trecutul care este repudiat; și pe de o alta, față de actorii politici antidemocratici din prezent (și/sau potențial din viitor)“ (Constitutional Patriotism, Princeton University Press, 2007, pp. 97–119). Acest proces de a pune sub semnul întrebării „responsabilitățile intersubiective reale ale unor comunități specifice“ poate duce la o redefinire a elementelor ce susțin o „solidaritate anamnezică“. Aceasta din urmă s-ar fundamenta pe cadrul etic conturat de cunoașterea adevărului și de sancționarea oficială a istoriei acestui adevăr. Ea are potențialul de a impune obiective politice dincolo de prioritățile perioadei în care finalitățile principale sunt vindecarea comunității după experiența totalitară și ireversibilitatea vechiului regim. Prezentul tranziției poate fi un compromis, dar el trebuie să fie în mod fundamental condiționat de cunoașterea trecutului criminal și de recunoașterea adevărului moral pe care ar fi construită societatea. Judecata istorică și memoria împărtășită pot deschide drumul către o realiniere politică posttranziție.

Din nefericire, în Europa Centrală și de Est suntem martorii unei radicalizări politice sub forma retribuției istorice („corectarea relelor trecutului“). Aceasta este folosită pentru a mobiliza masele și pentru a delegitima adversarii. Trecerea de la dictatură la democrație și o cultură a drepturilor omului este într-adevăr un proces in situ, dar acesta nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic. Totodată însă, nici un observator lucid al dinamicilor din regiune nu poate afirma că politica amneziei, adoptată în mod deliberat de foștii membri sau succesorii direcți ai nomeklaturii comuniste, a avut vreun rezultat pozitiv în ceea ce privește realizarea, sub o formă sau alta, a unui atât de necesar catharsis. Din contră, așa cum au demonstrat reacțiile huliganic-isterice (nesancționate de reprezentații partidelor pretinse de centru-stânga sau de conducerea Parlamentului) la discursul președintelui Traian Băsescu privind condamnarea dictaturii comuniste din România ca „ilegitimă și criminală“, trecutul nu dispare, el are obiceiul de a reveni, de a ne bântui cu o intensitate direct proporțională cu eforturile unora de a-l aneantiza. În întreaga regiune predomină sentimentul că cetățenii au fost trădați de politicieni. Inevitabil, într-un asemenea context apar apeluri pentru căutarea unei noi purități moral-comunitare. Din acest motiv în Polonia a avut un atât de mare succes „revoluționarismul radical“ al fraților Kaczyński (la polul de dreapta al spectrului politic), dar acesta explică și revitalizarea electorală a fostelor partide comuniste în Lituania, România (PSD) și Bulgaria. În același timp, consider că, pornind de la un asemenea punct de vedere, putem elucida și fascinația exercitată în Rusia de politicile neoautoritariste ale „democrației controlate“ a lui Putin. Printre pilonii legitimității acestui regim se numără amnezia instituționalizată și falsificarea istoriei secolului XX, a trecutului sovietic, în special a genocidului stalinist18.

Sincretismul ideologic al stalinism-fascismului este întreținut și accentuat de întârzierile în realizarea justiției moral-politice. Cazul Rusiei este grăitor: eforturile în direcția unui „proces al vechiului partid“ nu au avut nici un rezultat important. Demagogia, retorica bombastică și invocarea permanentă a țapilor ispășitori în istoria recentă (minorități naționale sau presupuse conspirații transnaționale) subminează legitimitatea instituțiilor democratice și creează un teren fertil pentru resurgența aventurierilor etnocentrici mai mult ori mai puțin excentrici. Efectele negative ale formelor încetățenite de amnezie nu trebuie subestimate. Absența unor discuții publice veritabile și a unei analize lucide a trecutului, inclusiv recunoașterea de către cele mai înalte autorități de stat a crimelor împotriva umanității săvârșite de dictaturile comuniste, alimentează nemulțumirea, revolta și frustrarea la nivelul acestor societăți și facilitează ascensiunea politică a noilor demagogi. În ultimii ani am fost martorii apariției unor noi mitologii ce explică principalele probleme ale prezentului prin intermediul „conspirațiilor iudeo-masonice“ care pun în pericol „interesele naționale“ sau încercările de purificare prin pedeapsă. Ținând cont de faptul că trecutul Europei Centrale și de Est „nu este o altă țară, ci un arhipelag pozitiv format din teritorii istorice vulnerabile“ (Tony Judt), apelul continuu la mis-memory („deturnarea memoriei“) în detrimentul Vergangenheitsbewältigung („asimilarea și depășirea trecutului“) adâncește cinismul, care a atins deja cote alarmante, și privatizarea memoriei. O astfel de evadare în contraistorie generează mai degrabă divizare decât coeziune; produce antagonisme regionale, și nu integrarea care ar trebui să reprezinte acum pasul firesc.

Un alt set de probleme privește întârzierile în procesul de cristalizare a unei clase politice autentice: valorile politice sunt încă vagi, programele partidelor de cele mai multe ori se suprapun, iar corupția este endemică. Aceste fenomene au atins un nivel îngrijorător mai ales în Rusia, unde există o lipsă frapantă a competiției politice între partide distincte și clar definite din punct de vedere ideologic. Nu este surprinzător, așadar, faptul că opinia publică vede privatizarea și economia de piață ca fiind rampe de lansare pentru o nouă categorie de profitori, prin transfigurarea vechii elite politice într-una economică. Spațiul politic este încă volatil, iar etichetele ideologice mai mult ascund decât dezvăluie scopurile actorilor care le adoptă. Opțiunea fundamentală cu care ne confruntăm la două decenii de la prăbușirea leninismului rămâne aceea dintre personalitățile, partidele,