partidele succesoare celor leniniste s-au confruntat, la nivelul opiniei publice, cu un sentiment generalizat de neîncredere și nemulțumire față de retorica socialistă. O formă simptomatică de a răspunde acestei provocări a fost alianța dintre „socialiști“ și reprezentanții naționalismului radical sau/ și nostalgicii colectivismului birocratic.

Un alt indicator al instituționalizării fragile și al inserției sociale slabe a partidelor postcomuniste este fenomenul denumit de Grigore Pop-Elecheș drept „volatilitate electorală“. Partidele tradiționale dominante se confruntă periodic cu ascensiunea meteorică a unor „formațiuni politice neortodoxe“ (de pildă, Bulgaria, Polonia sau România). Mini-crizele de acest gen sunt o dovadă a unui statu quo șubred, care nu a reușit încă să convingă largi secțiuni ale electoratului. La originea acestei tendințe se află haosul ideologic provocat de prăbușirea regimurilor comuniste. În absența leninismului cristalizat (persistent însă ca formă mentală), populismul se dovedește a fi o variantă surogat facilă la care apelează o clasă politică încă marcată de modus operandi-ul de dinainte de 1989. Dezrădăcinarea, pierderea statutului în societate, nesiguranța legată de propria identitate au fost și sunt premise prielnice pentru dezvoltarea conspiraționismului și concepțiilor paranoice care sunt fundația salvaționismului naționalist. Leszek Kołakowski a diagnosticat o atitudine paradoxală față de tendințele profetice în Europa de Est contemporană: dezvrăjirea intelectualilor în raport cu teleologiile apocaliptic-milenariste a dus la retragerea lor din spațiul politic, retragere însoțită însă de o pauperizare etică a acestuia. Rezultatul final este că „avem și mai puțini intelectuali care să ne ghideze“, facilitându-se astfel ascensiunea pseudo-doctrinelor și sincretismelor politice negative (pe care eu le definesc drept barocul comunisto-fascist) (Modernitatea sub un neobosit colimator, Curtea Veche, București, 2007).

Protestele care fac apel la simbolurile trecutului leninist (de exemplu, la portretele lui Stalin sau Ceaușescu) nu sunt expresia adeziunii staliniste sau ceaușiste, ci sunt manifestări ale deziluziei față de actualul statu quo, perceput ca fiind traumatic, anarhic, corupt, decadent și amoral. Cazul Federației Ruse confirmă o asemenea ipoteză, în contextul colapsului imperial, deznădejdea culturală hrănind apetențele dictatoriale ale clasei politice. În pofida caracterului oarecum forțat, referințele la o „Rusie de tip Weimar“ redau foarte bine psihologia maselor largi, ale căror valori colectiviste s-au dezintegrat și care nu reușesc să se regăsească în noul sistem etic fundamentat pe inițiativa individuală, pe risc și competiție acerbă. Evenimentele recente din Rusia întăresc impresia că s-a renunțat la experimentul societății deschise în favoarea unei ofensive de recâștigare a statutului de putere imperială. Consider, parafrazându-l pe Martin Krygier, că, la douăzeci de ani după prăbușirea comunismului, în fostul bloc sovietic poate fi observată o nouă ideosferă, care este prin definiție comprehensivă, inclusivă și provizorie. În plus, condiția politică postmodernă, prin definiție sceptică, ironică, demitizantă, face ca radicalismele organiciste, carismatic-histrionice și salvaționiste să fie depășite, ca mișcări politice.17

În condițiile în care sectorul privat și clasa de mijloc sunt încă în formare, liberalismul politic (deci opțiunea de centru-dreapta) este sub asediu permanent în Europa de Est (de la stânga egalitaristă și de la dreapta primordialistă). Majoritatea partidelor din regiune sunt construite pe baza unor rețele de legături/cunoștințe personale și a unei mentalități de clan. Este slab dezvoltată conștientizarea intereselor comune: fragmentarea, disensiunile și instabilitatea sunt preponderente. Unul dintre motivele ascensiunii mișcărilor populiste este tentația paternalistă – răspunsul la nevoia de protecție în fața efectelor destabilizatoare ale tranziției la economia de piață definită de competiție. Un alt factor important este percepția conform căreia faza civic-romantică a revoluțiilor din 1989 s-a încheiat și că noua birocrație și clasă politică sunt în faza consolidării propriilor poziții și interese. În același timp, intelectualii critici par să-și fi pierdut o parte din prestigiul etic, fiind considerați campioni ai futilității, arhitecți ai dezastrului postcomunist, visători incorigibili. Statutul acestora este precar, deoarece ei simbolizează principiul diferenței pe care politica neo-autoritară a încercat întotdeauna să-l suprime. În contextul unui dezamăgiri generalizate, legată de politică, moderația acestora rămâne un factor de echilibru crucial. Ei sunt printre puținii care pot să condamne public isteria electorală a populației, care pot semnala necesitatea unui consens constituțional și care pot încuraja o cultură procedurală a actului decizional. Dacă atacurile împotriva intelectualilor critici capătă proporții dincolo de cele existente, acestea pot pune în pericol precarele instituții ale pluralismului. Ralf Dahrendorf a enunțat foarte bine această problemă: „Acolo unde intelectualii tac, societățile nu mai au viitor.“ Dahrendorf considera că, într-un spațiu public și o societate profund fragmentate, sub presiunea permanentă a globalizării, nexus-ul dintre idei și acțiune nu și-a pierdut potențialul de a revitaliza politicul, el fiind încă principala resursă a libertății (După 1989, Editura Humanitas, București, 2001, p. 165).

Reforma politică a tuturor acestor țări postcomuniste nu a mers îndeajuns de departe pentru a întări instituțiile antimajoritare (precum mass-media independente și o economie de piață), care ar fi avut rolul de a diminua amenințarea noului autoritarism bazat pe puternice sentimente egalitar-colectiviste. Cele mai periculoase spectre rămân clericalismul, etnocentrismul liturgic, militarismul și neofascismul. Unii analiști au preconizat o ruptură în regiune între țările avansate pe drumul dezvoltării impersonalismului procedural democratic (precum Polonia, Ungaria, Republica Cehă și țările baltice) și „flancul sudic“, care ar fi trebuit să fie copleșit de ceea ce Ken Jowitt a numit „mișcări de furie“. Însă evenimentele din ultimii ani din Ungaria și Polonia au infirmat asemenea superficiale departajări geopolitice. Observațiile lui Marc Howard asupra demobilizării societăților civile din țările fostului bloc sovietic reprezintă o excelentă cheie interpretativă pentru lipsa unei căi de mijloc, în regiune, între apatie și violență. Prezența ubicuă a statului în societate în perioada comunistă a generat o „monstruoasă autonomie a politicului“ (Claude Lefort), în fapt un politic apocrif, care a dus la neimplicare, suspiciune față de asocierea voluntară și primatul unei intersubiectivități centrate pe sfera privată în detrimentul celei publice.