Michnik. În Europa Centrală și de Est s-a acumulat un fond de impunitate în spațiul politic, iar reacția populației poate fi ambivalentă. Este de ajuns să comparăm tumultul politic și demonstrațiile antiguvernamentale violente din Ungaria, din 2006, cu invalidarea prin vot a deciziei abuzive, contrară recomandării Curții Constituționale, a Parlamentului României de suspendare a președintelui Traian Băsescu (aprilie 2007).

Dificultatea identificării unei linii de demarcație clare între stânga și dreapta în regimurile postcomuniste este indisociabil legată de ambiguitatea și, de ce nu, de caracterul problematic al unei astfel de concepții asupra politicului. În perioada postmodernă, definită prin dezvrăjiri și deziluzii politice, master-narratives precum marxismul sau leninismul au încetat să mai reprezinte proiecte ideologice apte de a galvaniza masele sau elitele. Referințele contemporane la „stânga“ (în special la versiunile sale radical-revoluționare) nu sunt decât simple vorbe goale născute din nostalgie sau din teribilism orientat mediatic. Cu greu le putem considera expresia credinței sincere a celor care le proferează. Aici se află cheia poziției adoptate de Adam Michnik și de alți foști disidenți: problema nu este (numai) dacă suntem de stânga sau de dreapta, ci dacă ne situăm la „vest de centru“. Cu alte cuvinte, atât stânga, cât și dreapta au nevoie de redefiniri. Acesta este motivul pentru care, în prefața mea la cartea lui Valeriu Stoica și Dragoș Paul Aligică, Reconstrucția dreptei (Humanitas, București, 2009), am vorbit despre necesitatea unui „conservatorism al schimbării“. Pentru cazul României, consider esențială o dezbatere veritabilă asupra istoriei și tradițiilor stângii moderate, democratice din această țară. Un trecut care trebuie recuperat în perioada postcomunistă este acela al constelațiilor politice și practicii parlamentare care a existat înainte de 1938 în țări precum Cehia sau România. Acesta este trecutul utilizabil: teze și teme care pot fi asimilate deopotrivă de un centru-dreapta deschis către schimbare și de un centru-stânga dispus să admită caracterul ilegitim și criminal al regimului comunist. Până când stânga din Romania, i.e. PSD, nu va saluta condamnarea, măcar simbolică, a celor care i-au asasinat și prigonit pe propriii părinți fondatori, nu voi considera că aceasta a făcut pasul înainte necesar transformării și maturizării spațiului politic în România.

Curentele radical-autoritare (travestite în forme presupus prodemocratice) din Rusia, Ucraina, Bulgaria, România sau Slovacia dovedesc că o serie de reflexe și anomalii moștenite de la autoritarismul leninist sau precomunist continuă să existe: intoleranță, discriminare, refuzul compromisului, personalizarea extremă a discursului politic și fascinația față de leadership-ul carismatic. Karen Dawisha a identificat un număr de trăsături ale acestui „trecut încă în viață“ pe care ea l-a numit „comunismul ca sistem trăit“: deferența față de puterea centralizată, o amplă zonă de interacțiune privată și de rețele orizontale de cooperare mutuală și conexiuni informale; fixația asupra unei presupuse „separări“ de Occident.16 Reziduuri leniniste pot fi identificate la ambii poli ai spectrului politic (stânga–dreapta). Astfel se pot explica noile alianțe dintre formațiuni și mișcări politice tradițional incompatibile. În Rusia, putem observa o coaliție național-stalinistă, cu propriile sale tradiții velicorus-bolșevice. În Republica Cehă, ideologia Partidului Comunist din Boemia și Moravia combină nostalgia pentru leninismul dogmatic cu retorica șovinistă. În România, discursul egalitar, populist, neo-comunist își găsește adepți în aproape orice zonă a spațiului politic: de la fostul poet de curte al familiei Ceaușescu, demagogul xenofob Corneliu Vadim Tudor, și proaspătul său aliat, milionarul histrionico-fundamentalist Gigi Becali, la președintele filialei București a PSD, tot mai influentul Marian Vanghelie, precum și la actualul primar al capitalei, pseudoindependentul Sorin Oprescu, în fapt protejatul și creația fostului președinte Ion Iliescu.

În ultimii douăzeci de ani, cazul paradigmatic de „worst case scenario“ în Europa de Est, de dezagregare a democrației sub presiunea etnocrației, este desigur fosta Iugoslavie. În acest caz, am fost martorii a ceea ce am numit acum câțiva ani „sindromul Belgrad“, de populism prin care politici expansionist-militariste și naționalist-demagogice au fost folosite pentru a menține hegemonia politică a elitei comuniste din jurul lui Slobodan Milošević. Partidul de guvernământ, poliția secretă și armata au fost stâlpii pe care și-a construit Milošević regimul autoritar personalist și hipernaționalist. Așa cum au dovedit războaiele de secesiune din Iugoslavia, populismul etnocentric nu este nici de stânga, nici de dreapta. El folosește și manipulează sloganurile politice fără a lua în considerare impactul lor pe termen lung. El adoptă politici în funcție de interesele imediate ale elitei la putere. Popularitatea și manifestarea acestui fenomen politic în Europa de Est (putând fi identificat, pe parcursul anilor, în grade diferite, și în țări precum Croația, România, Ungaria, Slovacia sau Estonia) au confirmat parțial semnalul de alarmă tras de Ralf Dahrendorf imediat după 1989 și despre care vorbeam la începutul acestui studiu: marele pericol l-ar putea reprezenta „o nouă formă de totalitarism […], combinație dintre nostalgia față de o ideologie a colectivității […] și o nouă formă de monopol politic al unui singur om sau al unei «mișcări», cu un accent puternic pus mai degrabă pe organizare și mobilizare, decât pe libertatea de a alege“. Eminentul politolog a rezumat foarte bine provocarea etnocrației în Europa de Est: „Până la urmă, Arcadia reprezintă o amenințare la fel de mare ca Utopia și statul planificat.“ În 1992, el anunța sumbru: „A venit vremea falșilor zei, precum și a mesagerilor lor lumești, noii dictatori.“

Ar fi o greșeală să etichetăm fenomenele socio-politice negative de după 1989 din Europa de Est drept simple manifestări ale neocomunismului. Cu alte cuvinte, peisajul și opțiunile postleniniste sunt mult mai complexe. Pentru ca neocomunismul să fie o strategie viabilă după naufragiul din 1989 sunt necesare cel puțin două ingrediente fundamentale: zel ideologic și motivații utopic-escatologice. Nici fostul președinte polonez Aleksander Kwaśniewski, nici fostul premier maghiar Ferenc Gyurcsány, ambii aparținând stângii postcomuniste, nu pot fi caracterizați drept politicieni ideologizanți. Mai mult decât atât,