La douăzeci de ani de la „momentul 1989“ avem posibilitatea de a trece în revistă schimbările din Europa Centrală și de Est. Postcomunismul a fost arena unui conflict dintre două tipuri de conceptualizare a comunității politice. Colectivitatea definită de procedurile impersonale și de egalitatea totală în fața legii a fost contrapusă celei bazate pe o necontenită accentuare a originilor, a tradiției, a religiei și mitului. Al doilea element al ecuației a degenerat în direcția naționalism nonliberal, care a fost în mod fundamental sincretic, cuprinzând comuniști, socialiști, neofasciști, tradiționaliști autointitulați conservatori și populiști. Persistența acestei dihotomii reprezintă dovada naturii „schizoide“ a procesului de democratizare. În ansamblu însă, Europa de Est a fost teatrul unor conflicte ideologice care nu sunt reductibile la o singură variabilă sau cauză. Realitatea în regiune a funcționat în mod esențial ca un eclectism inevitabil. Teza de acum clasică a lui Jack Snyder este încă valabilă: disponibilitatea elitelor politice față de propria responsabilizare afectează nivelul de mobilizare naționalistă și de instrumentalizare a politicului pe parcursul tranziției la democrație. Prin refuzul de a renunța la autoritatea obținută odată cu exercitarea puterii, aceste elite monopolizează discursul politic și împiedică participarea politică a cetățenilor, profitând totodată de pe urma neimplicării acestora. Polonia, unde în ultimii ani am fost martorii unei ofensive continue și susținute a politicilor retributive în numele unei presupuse rupturi „totale“ cu trecutul, este un caz tipic de persistență a tentațiilor și comportamentului maniheist în spațiul public. În acest sens se poate observa și metamorfozarea ideologică surprinzătoare a unor formațiuni politice în regiune. Astfel, discursul populist radical concurează cu perpetuarea îngrijorătoare a corupției pentru întâietate printre trăsăturile caracteristice celor care alternează la putere în zonă. Statul de drept este subminat prin intermediul unor aranjamente de culise între variile grupuri de interese. Scandalurile abundă, iar imperiile media formate în ultimii ani servesc doar intereselor oligarhilor care le conduc, ignorându-și datoria de informare obiectivă a cetățenilor. Lumea postcomunistă este dinamitată de haosul moral promovat de „antreprenori“ politici interesați numai de propriile agende egoiste, ignorând total binele public.

Principalul pericol pentru unele țări (dacă nu toate) din Europa Centrală și de Est este „autoritarismul competitiv“: regimuri unde „instituțiile democratice formale sunt percepute drept principalele instrumente pentru a obține și a exercita autoritatea politică. Titularii lor încalcă regulile într-atât de des și de grav, încât regimurile nu reușesc să mai îndeplinească normele minime de funcționare a democrației.“14 Până acum câțiva ani, Croația, Ucraina și Serbia erau exemple clare ale acestui fenomen. Rusia și Belarus corespund încă acestei categorii. Desigur, se poate afirma că astfel de scenarii de degenerare a democrației sunt caracterizate mai bine de sintagme precum „democrație delegativă“ sau „democrație nonliberală“. O prefer pe prima deoarece doresc să accentuez pericolul fundamental reprezentat de enorma prăpastie care există în țările fostului bloc sovietic între societatea politică și cea civilă. Narcisismul clasei politice contrastează radical cu nevoia de claritate morală susținută de intelectualii critici.

Complexitatea fenomenelor ce caracterizează societățile civile și politicul în țările din Europa de Est este, conform lui Stephen Hanson și Grzegorz Ekiert, expresia principalului paradox al postcomunismului. Cei doi politologi consideră că «moștenirea leninistă» a contat mai mult, dar și mai puțin decât s-a anticipat inițial“. Cu alte cuvinte, impactul experienței comuniste comune a fost mediat de „opțiunile specifice adoptate de actori poziționați strategic pe parcursul variilor momente critice ale procesului de schimbare“ (Capitalism and Democracy in Central and Eastern Europe. Assessing the Legacy of Communist Rule, Cambridge University Press, Cambridge, 2003). Mai mult decât atât, problemele similare legate de asumarea trecutului au generat politici și cadre instituționale diferite. Indiscutabil însă, extincția ideologică a formațiunilor leniniste a dus la apariția unui vid care treptat a fost umplut de construcții sincretice bazate atât pe tradiții precomuniste, cât și pe cele comuniste (de exemplu, naționalism, în forma sa civică, dar și în cea etnic-organicistă, liberalism, socialism democratic, conservatorism, neoleninism ori chiar un fascism mai mult sau mai puțin reinventat). Suntem martorii unei fluidități a convingerilor, afilierilor și partizanatelor politice, o veritabilă implozie a ceea ce Martin Malia și Leszek Kołakowski au numit „sovietism“, secundată de dezvoltarea și consolidarea unei noi culturi politice. Identitatea morală a indivizilor a fost sfărâmată odată cu disoluția simbolurilor și valorilor până nu demult prețuite (sau cel putin acceptate) de societățile din regiune.

Se poate observa, așadar, o problemă majoră în ceea ce privește continuitatea memoriei personale și sociale. În pofida faptului că există din ce în ce mai numeroase inițiative de recuperare și „prelucrare“ a memoriilor fragmentate (individuale sau colective), nu putem afirma că, prin intermediul unei „politici a cunoașterii“ (Claus Offe), s-a ajuns deja la o transparență în ceea ce privește trecutul vinovat și traumatic. Timothy Garton Ash a încercat să găsească o explicație pentru această stare de fapt: „Absența comisiilor de adevăr (truth commissions) își are originea, pe de o parte, în convingerea, justificabilă istoric, dar comodă, conform căreia dictatura a fost impusă din exterior și, pe de altă parte, în realitatea jenantă a contribuției fiecăruia la perpetuarea sistemului dictatorial“15. În acest fel ea poate pregăti terenul pentru viitoarele inițiative legale și proceduri penale (Priscilla Hayner, Unspeakable Truths: Facing the Challenge of Truth Commissions, Routledge, New York, 2002). Externalizarea responsabilității (prin delocalizarea istoriei regimurilor comuniste odată cu învinovățirea sovieticilor sau a celor considerați „alogeni“, evreii, de exemplu) și convenabila amnezie față de „milioanele de fire liliputane ale minciunii, conformismului și compromisului“ (T. Garton Ash) pot susține doar o vagă recunoaștere a nevoii de a atinge o viziune comună asupra binelui public. Acest punct de vedere a fost accentuat, printre alții, de Václav Havel, György Konrád și Adam