acestor mișcări s-a datorat unei suspiciuni profunde a actorilor principali față de orice formă de hybris ideologic. Este de ajuns să amintim, de exemplu, scrierile lui Václav Havel și György Konrád din anii ’80 împotriva oricărei forme de hegemonism ideologic.

Unii autori, printre care Tony Judt, au afirmat că disidenții liberali nu au exercitat niciodată o influență majoră asupra propriilor societăți și că tradițiile antiliberale din regiune, augmentate de sechelele leninismului, sunt obstacole majore pentru apariția democrației liberale. Din acest punct de vedere, există într-adevăr prea puține elemente din trecut pe care foștii disidenți se pot baza pentru a-și legitima actuala poziție. Există un considerabil fond de memorie neprelucrată și reprimată a victimizării (veritabilă sau imaginată). Există o doză semnificativă de autoidealizare și o disponibilitate limitată pentru empatie și solidaritate.

La polul opus se situează interpretarea lui Timothy Garton Ash. Fiind unul dintre cei mai importanți „cronicari“ ai extincției leniniste și ai rolului jucat de intelectualii critici în renașterea societăților civile, Garton Ash insistă asupra ideii că revoluțiile din 1989 au reprezentat o „renaștere morală“, accentuând implicarea și statutul public al unor personalități precum Havel sau Michnik, adevărate modele ale noilor forme de exprimare și practică politică. O astfel de abordare contrazice tendința generalizată de a ignora sau minimaliza importanța mișcărilor disidente și relevanța politică a acestora în ultimii ani. Faptul că multe dintre personalitățile menționate de Garton Ash și-au pierdut pozițiile politice în guvernele postcomuniste nu este în mod necesar un semn al înfrângerii sau irelevanței lor. Nu trebuie uitat că preluarea puterii nu a fost scopul fundamental al disidenților. Activiștii antipolitici ai anilor ’70 și ’80 s-au dedicat reabilitării în spațiul public a adevărului și moralității, reafirmării virtuților civice și condamnării metodelor totalitare de control, intimidare și coerciție. Din acest punct de vedere, ei au învins. E adevărat că noua ordine politică nu este un „paradis al liberalismului“ și că o serie de fenomene neliniștitor-dezagreabile continuă să o caracterizeze: cinism, corupție, privatizarea și parvenirea fostei nomenklaturi, șovinism etc. Dar Europa Centrală și de Est de după 1989 este un laborator politic, economic și cultural în care noile structuri instituționale sunt puternic afectate și influențate de moștenirea celor patruzeci de ani de leninism.

Ca o consecință a revoluțiilor din 1989, în unele țări din regiune valorile democrației libere au devenit fundamentul constituțional pe care au fost construite instituțiile societății deschise. În altele însă, raportarea față de pluralism rămâne mai mult formală. Dar, chiar și în aceste cazuri, l’ancien régime, bazat pe suspiciune, frică și lipsă de speranță, este defunct. Cu alte cuvinte, chiar dacă rezultatul final al democratizării nu este încă total limpede, revoluțiile din Est au atins poate cel mai important scop, și anume răsturnarea orânduirii nedrepte, dându-le popoarelor posibilitatea de a-și alege singure destinul.

După 1989, Europa de Est a făcut trecerea de la experiența pseudomodernă, a modernizării leniniste apocrife, la o modernitate veritabilă. Ea a avut de depășit fragilitatea tradiției democratice, care a fost secundată de o memorie politică sfâșiată și traumatizată (majoritatea țărilor din regiune trecând prin dubla experiență a dictaturii celor două totalitarisme ale secolului XX). La începutul anilor ’90, notam că cea mai importantă cauză și cel mai mare câștig al extincției leniniste le-au reprezentat resurecția și dezvoltarea societății civile în Europa de Est. Absența acesteia ar fi dus la apariția în fostele țări comuniste, cum s-a întâmplat de fapt în unele cazuri, a unui „despotism luminat“. Societatea civilă a devenit un subiect central al disidenței est-europene deoarece reprezentanții ei au înțeles că singura formulă câștigătoare stă în „lungul război prin instituții“ și în construcția unei contra-hegemonii culturale. Ideea de bază a acestei strategii a fost aceea că un stat nu se poate pretinde a fi o democrație dacă nu respectă drepturile fundamentale ale omului. Principalul act reconstitutiv în postcomunism a fost refacerea liantului social (social glue) în condițiile corupției generalizate ce a măcinat și încă macină societățile est-europene. Sunt întru totul de acord cu Jowitt, care vede în comunism o formă de misdevelopment („dezvoltare greșită“).

În aceeași perioadă, consideram că cele mai redutabile provocări și amenințări pentru Europa de Est erau resurgența naționalismului, maturizarea culturii politice în societățile respective (rapiditatea realizării acestui fenomen fiind principala explicație pentru dezvoltarea inegală a societăților din fostul bloc sovietic) și tranziția de la o economie planificată la economia de piață (terapia de șoc versus paternalismul neosocialist). Renașterea naționalismului era în mod evident discutată pe fundalul războaielor de secesiune din fosta Iugoslavie. Așa cum reiese din epilogul volumului Reinventarea politicului, consideram că etnocrația era o posibilitate reală a politicului postcomunist. Patologia primordialismului a fost neutralizată însă pe parcursul anilor, intrând în prezent mai degrabă în zona ridicolului în spațiul public. În plus, analiza evoluției naționalismului în Europa de Est nu poate ignora factorii care au jucat un rol fundamental în accelerarea democratizării societăților din regiune: extinderea NATO și aderarea la UE. Ceea ce la începutul anilor ’90 părea a fi o situație internațională sumbră s-a transformat într-una extrem de favorabilă, în care factorii suprastatali s-au dovedit la fel de importanți, dacă nu chiar mai importanți decât dinamicile interne ale țărilor est-europene. Așa cum afirma eminentul politolog american Ken Jowitt, integrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună veste pentru țări din ultimii 500 de ani. Imediat după 1989 nu am anticipat o astfel de evoluție; am luptat pentru ea, dar o făceam „hoping against hope“. Trebuie spus că un asemenea scenariu ar fi fost dificil de imaginat fără șocul produs de anarhia și violențele din fosta Iugoslavie. Nefericitul exemplu oferit de popoarele Federației Iugoslave a făcut ca UE și NATO să înțeleagă destul de rapid unde