îi pedepsește pe cei care resping schimbarea“. În acele săptămâni, s-a născut, s-a afirmat noua viziune: Wir sind das Volk („Noi suntem poporul“). Combinația revoluționară dintre exit și voce a accelerat colapsul RDG, l-a făcut iminent și inevitabil.

Pentru Ceauseșcu, ceea ce a văzut la Berlin a fost un avertisment greu de ignorat, o indicație că nu putea aștepta nici un fel de sprijin din partea lui Gorbaciov. Dimpotrivă, liderul sovietic îl detesta cu pasiune pe cel pe care îl numea, în conversațiile cu consilierii săi, „Führerul român“. Pe 16 octombrie, Honecker era debarcat în urma unei conspirații la vârf. Urmașul său, o alegere total neinspirată, a fost Egon Krenz, el însuși compromis ca fost supervizor al Stasi din partea Biroului Politic. Între timp avuseseră loc noi demonstrații la Berlin, Leipzig, Dresda, Rostock, urmate de sute de arestări.

Într-o carte recentă (Revolution 1989: The Fall of the Soviet Empire, Weidenfeld and Nicolson, 2009), ziaristul britanic Victor Sebestyen explorează declinul Blocului Sovietic și momentele-cheie ale prăbușirii fortăreței socialismului militarist numite RDG. Volumul conține capitole extrem de percutante despre România lui Ceaușescu și finalul comunismului dinastic. Krenz nu a rezistat mult în funcție: pe cât de vanitos, pe atât de inept, a comis gafă după gafă. Pe data de 9 noiembrie, fără ca măcar Krenz să știe ce se petrece, liderul organizației de partid din Berlinul de Est, Günter Schabowski, a anunțat, într-o conferință de presă intrată în istorie, libertatea imediată de circulație pentru cetățenii RDG. În câteva ceasuri, zeci de mii de berlinezi au luat cu asalt punctele de frontieră, inclusiv Checkpoint Charlie. La ora 10 și 45 de minute (p.m.) se petrecea minunea: se dansa, se fraterniza, se bea șampanie pe Zid. Coșmarul se terminase, începea sărbătoarea. Deși era noapte, cetățenii RDG puteau simți ceea ce îl făcuse pe Hegel cândva să asemuiască debutul Revoluției Franceze cu „un superb răsărit de soare“. Era clar că se apropia clipa recâștigării suveranității politice. Iar justificările pentru existența RDG deveniseră caduce, penibile, de un infinit ridicol.

În doar câteva săptămâni, electrizantul slogan „Noi suntem poporul“, scandat de sute de mii de oameni în timpul demonstrațiilor nocturne din Berlinul de Est, Leipzig sau Dresda, s-a transformat în „Suntem un popor!“, aducând în prim-plan și făcând inevitabilă reunificarea Germaniei. Primele voci ale revoluției est-germane, toți acei poeți, cântăreți și activiști pentru drepturile omului sau pentru protecția mediului înconjurător, cei care ani de-a rândul s-au aflat sub stricta supraveghere a Stasi, au rămas fără susținători. Spre marea lor dezamăgire, au descoperit că larga majoritate a populației RDG nu spera într-o îmbunătățire a experimentului socialist sau în adoptarea unei utopii ecologic-pacifiste, ci era nerăbdătoare să profite de șansa de a se bucura de aceleași condiții de viață precum cele oferite de statul capitalist, de Germania Federală. Dintre toate țările membre ale Tratatului de la Varșovia, RDG era singura care-și datora existența prezenței trupelor sovietice, fiind totodată o pură invenție ideologică a lumii bipolare. În timp ce divorțul de catifea din decembrie 2002 dintre cehi și slovaci a produs două state suverane și independente, sfârșitul RDG a însemnat integrarea totală a Germaniei de Est în RFG.

În Bulgaria, secțiunea de nomenklatură pro-Gorbaciov a reușit printr-o lovitură de stat aprobată de Moscova să se debaraseze de regimul atins de scleroză al lui Todor Jivkov. Însă planul lor de a menține sistemul comunist a eșuat în urma apariției rapide a forțelor de opoziție democratice al căror principal obiectiv era transformarea sistemică. Absența unei tradiții disidente viguroase, disensiunile din tabăra democratică și lipsa de influență a reformatorilor radicali în partidul comunist (rebotezat socialist) au provocat continua fragmentare a spectrului politic și anarhie socială și politică. În România, dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a folosit de Armată și de Securitate pentru a înăbuși în sânge demonstrațiile anticomuniste din Timișoara și București. Disidența în această țară a fost și mai firavă decât în Bulgaria: orice formă de încercare colectivă de a contesta regimul autocratic, unic personalist al lui Ceaușescu fusese de mult reprimată de Securitate. După căderea lui Ceaușescu, elitele succesoare nu au fost anticomuniști democrați sau liberali prooccidentali, ci reprezentanți ai eșalonului doi în partid și baroni ai administrației de stat. Frontul Salvării Naționale a făcut tot posibilul să elimine sau să prevină apariția grupărilor civice sau a partidelor de opoziție, în special a celor care doreau să ducă la capăt schimbarea revoluționară a României (asociată încă din primii ani postdecembriști procesului de decomunizare). Acest păcat originar al transformărilor din 1989 în România a avut ca efect pe termen lung crearea unui climat caracterizat de conflict permanent, de o lipsă de încredere endemică și de absența consensului politic și social.

Analiza consecințelor revoluțiilor din 1989 este importantă pentru înțelegerea rolului ideilor și intelectualilor publici în cadrul acestor schimbări istorice. Ea este semnificativă pentru clarificarea modului în care, odată cu anul 1989, a apărut posibilitatea unui nou spațiu politic fundamentat pe încredere și moralitate, a cărui istorie este profund legată de mișcările disidente, antitotalitare. În lucrările mele anterioare am susținut – și îmi păstrez această poziție – că rezultatul cel mai însemnat al mișcărilor din 1989 l-a constituit reinventarea politicului pe baza principiilor formulate de disidenții est-europeni. Un eventual eșec al acestui proces în Europa Centrală și de Est va provoca revenirea, sub o formă sau alta, a corporatismului, a mișcărilor cvasifasciste, a autoritarismului.

Au existat persoane care au văzut în aceste revoluții simple repetări ale unor evenimente similare din trecut. În realitate însă, revoluțiile din 1989 prezintă o situație total nouă în istorie: spre deosebire de mișcările revoluționare anterioare, ele au avut loc în absența unei doctrine închegate prin lianți ideologici. Mai mult decât atât, succesul