nu poate și nu ar trebui să fie negat, el nu poate fi ascuns prin intermediul unor rușinoase uitări sau tăceri. Confruntarea trecutului traumatic, mai ales prin intermediul neuitării și al cunoașterii, înseamnă realizarea dreptății morale. Societățile acestor țări au suferit imens din cauza regimurilor comuniste. Autorii crimelor oribile și ai abuzurilor trebuie identificați și judecați. Procedurile legale și orice alte forme de dreptate retributivă trebuie aplicate însă individual, pornind de la prezumția de nevinovăție, ca drept fundamental al fiecărui individ, inclusiv al foștilor aparatcici. Din acest punct de vedere, în pofida inerentelor neajunsuri, legea lustrației din Cehia a reprezentat un cadru legal care s-a contrapus „dreptății gloatei“. În România, acolo unde o astfel de lege nu a existat, iar până acum câțiva ani accesul la dosarele fostei Securități era extrem de dificil, s-a menținut un climat de suspiciune, neîncrederea fiind alimentată de intrigi bizantine și viziuni conspiraționiste.

Analiza semnificației și moștenirii revoluțiilor din 1989 trebuie să țină seama și de faptul că, deși prăbușirea comunismului a avut cauze similare în țările lagărului sovietic, dinamicile specifice, ritmul schimbării și traiectoriile evolutive au fost influențate în mod fundamental de condițiile interne ale fiecărei societăți în parte. Nivelul inegal de dezvoltare a unor curente reformiste intrasistemice și tradiția disidenței, variabilă de la o țară la alta, explică diferențele semnificative în ceea ce privește natura transformărilor din 1989. Învăluite ani de zile în falsa glorie a unei propagande deșănțate, bazată pe duplicitate, teroare, conformism și frică, dictaturile comuniste s-au prăbușit asemenea unor castele din cărți de joc. În Polonia și Ungaria, revoluțiile au fost graduale și nonviolente; schimbările radicale au fost rezultatul unui proces de negociere între exponenții „luminați“ ai nomenklaturii și reprezentanții moderați ai opoziției. În Cehoslovacia și RDG, dispariția „scutului“ sovietic protector (refuzul lui Gorbaciov de a încuraja guvernele comuniste în folosirea forței împotriva mișcării generalizate de insubordonare civică) a generat o derută totală în rândul partidelor comuniste și, implicit, a paralizat mașinăria partidului-stat. Existența unor ințiative civice, neoficiale și rolul unor personalități precum Václav Havel sau cel al Chartei 77 explică revoluția de „catifea“ din noiembrie în Praga și Bratislava. Din cauza ficțiunii constituționale pe care se baza RDG, ficțiune conform căreia „era primul stat german al muncitorilor și țăranilor“, acest produs al Războiului Rece nu a putut supraviețui eliminării monopolului deținut de Partidul Unității Socialiste asupra puterii politice. Acum două decenii, pe 7 octombrie 1989, în Berlinul de Est, avea loc parada militară menită să salute, cu marțială pompă, ziua de naștere a ceea ce s-a numit „Republica Democrată Germană“. Fondată din ordinul lui Stalin la 7 octombrie 1949, în zona sovietică de ocupație, die sogennnante DDR a fost o construcție artificială, întemeiată pe mitul comunist despre „primul stat german al muncitorilor și țăranilor“. A fost de fapt o sinistră dictatură birocratică, un despotism totalitar în care Partidul Comunist (SED) și-a exercitat puterea înainte de toate prin utilizarea poliției secrete, terifianta Stasi. Mișcările protestatare din RDG, adeseori susținute de Bisericile Catolică și Luterană, s-au configurat ca acțiuni de rezistență civică inspirate de ethosul luptei antiautoritare, de conștiința culpei tăcerii generației care nu și-a ridicat glasul împotriva nazismului. Victoria Solidarității în alegerile din Polonia și formarea guvernului Mazowiecki au catalizat aceste forme de contestație. Disidența est-germană s-a transformat în opoziție. 

Albert Hirschman, marele gânditor social american, a scris la începutul anilor ’90 în revista World Politics un articol celebru cu titlul „Exit, Voice, and the End of the GDR“, aplicând categoriile propuse de el într-o carte extrem de influentă. Exit-ul s-a realizat prin exodul populației din Germania de Est. În august 1961, Zidul Berlinului (numit, pe bună dreptate, „al Rușinii“) a fost înălțat pentru a-i împiedica pe cetățenii est-germani să voteze cu picioarele. A fost simbolul cel mai șocant, cel mai dezgustător și cel mai palpabil al Războiului Rece, în chiar inima Europei Centrale.

Anul revoluționar 1989 a radicalizat mișcările contestare născute la nivelul societății (grassroots). Între acestea, mișcările pacifiste și ecologiste independente din RDG. Societatea civilă era numele și esența ideii care a torpilat ordinea totalitară. Vocea, puterea celor fără de putere, a început să fie auzită tot mai răsunător. În vara acelui an miraculos, prin Ungaria, s-a produs un nou exod. În loc să împiedice tranzitul în masă al turiștilor est-germani către Austria, cum le-ar fi impus-o „internaționalismul socialist“, autoritățile de la Budapesta, primind semnalul verde al Kremlinului, l-au favorizat. Honecker și camarila sa s-au plâns lui Gorbaciov, însă fără nici un rezultat. La sesiunea Pactului de la Varșovia desfășurată la București (iulie 1989), liderul est-german leșina și era dus de urgență la Spitalul Elias. A doua zi era transportat cu avionul către Berlinul de Est, unde avea să fie diagnosticat cu cancer. A rămas în toate acele luni (și mai târziu, până la moarte) un stalinist înfocat, s-a opus oricărei reforme. Aparența era a unui militant auster, de-a dreptul spartan: în fapt, era un afemeiat înrăit, un personaj avid de funcții, medalii și onoruri. Mâna sa dreaptă era criminalul Erich Mielke, șeful Stasi, cel care își începuse cariera ca bătăuș de stradă implicat în câteva omoruri și care, în Spania Războiului Civil, se specializase în lichidarea fizică a militanților antistaliniști (anarhiști și troțkiști). Fără reticențe și fără scrupule, Honecker a ordonat arestări, bătăi, represiuni. Pentru el, timpurile lui Brejnev reprezentaseră paradisul. A rămas de pomină scârbosul sărut dintre cei doi tirani. Liberalizarea gorbaciovistă era neîndoios, pentru Honecker, ca și pentru Ceaușescu, o trădare a sacrelor principii bolșevice, o impardonabilă blasfemie.

La 7 octombrie, Honecker, Ceaușescu, Jakeš, Jivkov și alți potentați antireformiști au fost martorii unei noi explozii a vocii populare: tinerii din FDJ (Freie Deutsche Jugent), UTC-ul est-german, au scandat, în locul lozincilor oficiale, cuvintele: „Gorbaciov, salvează-ne!“ Prezent acolo, Gorbaciov a urmărit atent ce se întâmplă. A rostit faimoasele vorbe „Viața