omului din RDG, Opoziția Democratică în Ungaria). În consecință, evaluarea ruinelor leninismului impune refuzul oricărei abordări îngust-unidimensionale. Cu alte cuvinte, nu există un singur factor care poate explica această prăbușire. Criza economică și cea politică, socială și culturală s-au combinat, făcând ca aceste regimuri să devină perimate.

Nu trebuie totuși să uităm că sistemele în cauză nu erau doar „simple“ autocrații; ele își fundamentau pretențiile de legitimitate pe „Sfânta Scriptură“ a marxism-leninismului. Odată ce această aură ideologică s-a risipit, întregul edificiu a început să se clatine. Ele erau, pentru a folosi excelenta formulare a lui Daniel Chirot, „tiranii ale certitudinii“; diluarea graduală a angajamentului ideologic al elitelor conducătoare, care odinioară formau o adevărată sectă mesianică, a accelerat procesul de dezintegrare din interior a regimurilor leniniste. Revoluțiile din 1989 au validat faimoasa definiție a lui Lenin cu privire la momentul revoluționar: cei din vârf nu mai pot conduce conform vechilor practici, iar cei de jos nu mai pot accepta astfel de practici. Partidele comuniste nu au ajuns la putere folosindu-se de proceduri rațional-legale. Nu au preluat puterea prin intermediul unor alegeri libere. Ele își bazau legitimitatea de mucava pe pretenția teleologică potrivit căreia reprezentau avangarda clasei muncitoare și, implicit, erau agenții emancipării universale a omenirii.

Odată ce ideologia a încetat să-și mai exercite atracția, iar elitele partidelor, progeniturile și beneficiarii nomenklaturii și-au pierdut încrederea în promisiunile utopice ale marxismului, fortăreața leninistă a fost sortită capitulării. Acesta a fost rolul jucat de ceea ce specialiștii au numit efectul Gorbaciov. Climatul internațional creat în urma undelor de șoc provocate de politicile de glasnost și perestroika inițiate de Mihail Gorbaciov după alegerea sa în funcția de Secretar General al PCUS în 1985 a permis un nivel nemaiîntâlnit până atunci de disidență fățișă și de mobilizare politică în Europa Centrală și de Est. La începutul anilor ’90, Rita Klimova, fosta purtătoare de cuvânt a Chartei 77 și primul ambasador al Cehoslovaciei în SUA după prăbușirea comunismului, mi-a confirmat, pe parcursul mai multor discuții, că noua concepție a lui Gorbaciov asupra relațiilor internaționale a fost percepută de chartiști drept condiția necesară (desigur, nu și suficientă) a schimbării fundamentale care a avut loc în Europa Centrală. Lansarea la Moscova a unei ofensive revizioniste, concept legat de numele unor Imre Nagy sau Alexander Dubček, însemna o sfidare directă la adresa înțepenitelor, sclerozatelor birocrații dominante din statele Tratatului de la Varșovia. Gorbaciov știa foarte bine ce reacții puteau provoca reformele radicale. Era, încă din anii studenției, prieten apropiat al lui Zdeněk Mlynář, fostul secretar al CC al PC din Cehoslovacia, ideolog marcant al „socialismului cu chip uman“. De altfel, tocmai Mlynář, exclus din partid în timpul așa-numitei „normalizări“ organizate de regimul colaboraționist al lui Gustáv Husák, exilat la Viena, a scris unul dintre primele texte care anunțau, în 1985, că noul lider de la Kremlin era un revizionist marxist care știuse să-și ascundă cu mare talent adevăratele opinii. Articolul lui Mlynář apărut în cotidianul L’Unità al PC italian, un partid care condamnase cu indignare nu numai invazia Cehoslovaciei, ci și lovitura de stat militară a generalului Jaruzelski, din Polonia, în decembrie 1981. Pentru comuniștii italieni, ca să reluăm cuvintele lui Enrico Berlinguer, revoluția bolșevică încetase să mai reprezinte o sursă de inspirație politică ori morală. Logica eurocomunismului îi împingea în direcția unei rupturi irevocabile cu paradigma leninistă. Se renunțase la dogma sacrosanctă a „dictaturii proletariatului“ și se admitea necesitatea pluripartidismului, deci a pluralismului politic. Simplu spus, vremea monolitismului stalinist trecuse, iar propovăduitorii vechilor formule dogmatice păreau tot mai lipsiți de sprijin din partea puterii care le garantase ascensiunea politică.

Factorul Gorbaciov, fără de care revoluțiile din 1989 cu greu ar putea fi imaginabile, a fost la rândul său o consecință a pierderii încrederii de sine din partea elitelor comuniste. Gorbaciov nu a fost eliberatorul Europei de Est și cu atât mai puțin groparul voluntar al sovietismului. În prima fază cel puțin, el și-a folosit puterea mai degrabă pentru a repara decât pentru a distruge sistemul. Mare parte din ceea ce s-a întâmplat ca urmare a politicilor sale timid reformatoare a avut un caracter spontan și imprevizibil. Încă de la început a existat o semnificativă diferență între iluziile neoleniniste ale liderului sovietic și condițiile practice interne și externe din lagărul socialist. În 1988, Gorbaciov a fost forțat să recunoască faptul că sistemele leniniste din țările Tratatului de la Varșovia puteau fi menținute numai prin intermediul unei intervenții militare. Aceasta este însă diferența fundamentală: spre deosebire de predecesorii săi, Gorbaciov a respins tancurile ca argument politic final. El a renunțat la principiul leninist conform căruia puterea este singurul adevăr. Odată cu promovarea „noii linii în politica externă“, Gorbaciov și cei mai apropiați colaboratori ai săi, Aleksandr Iakovlev și Eduard Şevardnadze, au deschis calea pentru experimente politice în Europa de Est și în spațiul fostei Uniuni Sovietice.

O tematică extrem de dificil de abordat, în cadrul analizei moștenirii anului 1989, este cea legată de soarta foștilor comuniști, mai precis complexitățile implicate de procesul legal și politic al „decomunizării“ și dezbaterile privitoare la conceptul și practica justiției retroactiv-retributivă. Controversele provocate de dilema poziției care poate fi adoptată față de foștii activiști de partid, față de cadrele superioare ale polițiilor secrete și colaboratorii organelor represive ale regimurilor comuniste au fost dintre cele mai aprinse în ultimii douăzeci de ani. Unii au susținut, alegând direcția sugerată de primul premier polonez post- și anticomunist Tadeusz Mazowiecki, că trebuie să tragem o „linie groasă“ peste propriul nostru trecut și să ne asumăm un efort consensual pentru construirea unei societăți deschise. Alții, din motive care au variat, de la un anticomunism intransigent la manipularea cinică a unui subiect exploziv, au susținut că absența unei asanări a societăților în cauză va compromite fundamentele noilor democrații. Consider că adevărul este undeva la mijloc: trecutul