pildă), acestea nu au fost nimic altceva decât eforturi de a îndrepta răul produs de experimentul comunist sau, mai bine zis, au fost doar încercări de revenire la situația de dinainte de 1945/1947? Au fost cumva aceste revoluții primordial cauzate de eșecul economic al leninismului, de incapacitatea economiilor planificate de „a ajunge din urmă și depăși“ Vestul, de a răspunde provocărilor epocii postindustriale? Care a fost impactul factorilor moral-culturali în apariția inițiativelor civice în regimurile comuniste posttotalitare? Care a fost importanța disidenței și a tradiției revizionist-marxiste în variile țări din Europa Centrală și de Est? Cum putem explica natura nonviolentă și autolimitativă a revoluțiilor și absența unor încercări de răzbunare, revanșă și pedepsire la nivelul întregii societăți împotriva celor care s-au aflat la putere? Care a fost adevărata atitudine societală față de disidenți și cum ne putem explica tranziția de la „revoluția de catifea“ la „contrarevoluția (restaurația) de catifea“?

Prăbușirea comunismului în Europa de Est a accelerat procesul de dezintegrare a Uniunii Sovietice, fiind un catalizator pentru mișcările patriotice din țările baltice și Ucraina, inaugurând o nouă organizare mondială, necondiționată de diviziunile Războiului Rece, de bipolarism. Așa cum de foarte multe ori a afirmat Ken Jowitt, s-au creat condițiile pentru o situație nouă, extrem de periculoasă, în care lipseau normele internaționale de până atunci, iar comportamentul actorilor implicați nu putea fi anticipat. Existau astfel premisele unui haos global. Acest diagnostic nu exprimă sub nici o formă vreun regret pentru lumea de dinainte de 1989. El are doar rolul de a atrage atenția asupra faptului că revoluțiile din 1989 și „extincția leninistă“ au generat o realitate complet nouă. Mai mult decât atât, contextul radical diferit a impus o reevaluare a principalelor concepte care au dominat dezbaterile intelectuale în secolul XX: liberalism, naționalism, societate civilă, socialism și, de ce nu, însăși viziunea noastră asupra libertății la sfârșitul uneia dintre cele mai violente etape din istoria omenirii.

Așa cum am menționat anterior, întrebarea fundamentală este: au fost evenimentele din 1989 cu adevărat revoluții? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci rămâne să analizăm diferența dintre acestea și momente istorice similare (de exemplu, Revoluția Franceză din 1789 sau cea din Ungaria din 1956). Dacă el este negativ, consider că suntem îndreptățiți să ridicăm o altă problemă: ce au fost ele? Simple fantasme, rezultatul intrigilor oculte ale unor birocrații în criză, care au fascinat întreaga lume, dar nu au schimbat în mod fundamental „regulile jocului“? Ultima formulare este esențială pentru a înțelege semnificația a ceea ce s-a întâmplat în 1989. Acordând atenție modului în care s-au schimbat „regulile jocului“, avem posibilitatea de a aprecia cu adevărat consecințele și moștenirea anului 1989. Consider că transformările din principalele țări din Europa Centrală (mai ales) și de Est au fost revoluții politice care au provocat decisiv și ireversibil schimbarea regimurilor din regiune. În locul unor sisteme ideocratice, dominate de un partid unic, revoluțiile au creat entități politice pluraliste. Au permis foștilor subiecți ai despotismelor ideologice (membri ai unor societăți închise) să-și recapete drepturile civice și naturale și să se implice în construirea unor societăți deschise. În locul unor economii planificate, toate aceste societăți au adoptat economii de piață. Pe parcursul acestui proces menit a răspunde la trei provocări fundamentale (crearea pluralismului politic, a economiei de piață și a sferei publice), unele țări au avut mai mult succes decât altele. Dar este indiscutabil faptul că, în toate țările din blocul sovietic, ceea ce înainte era un sistem monolitic (o partocrație monistă) a fost înlocuit de unul dominat de diversitate cultural-politică. Deși nu putem afirma nici astăzi cu certitudine că toate aceste țări au devenit democrații liberale funcționale, este totuși crucial să subliniem că în toate cazurile leninismul bazat pe uniformitate ideologică, represiune, pe dictatura asupra nevoilor umane (ágnes Heller) și pe încălcarea drepturilor omului a dispărut.

Un alt factor care trebuie adus în discuție este impactul extinderii NATO și al accederii la UE asupra procesului de democratizare. Așa cum afirmă Václav Havel: „Am considerat că extinderea către Est va garanta ireversibilitatea noii situații în țările din regiune și a păcii în Europa. Nu erau greu de imaginat hoardele de populiști, demagogi, naționaliști și postcomuniști folosindu-se de fiecare zi de întârziere a acestui proces pentru a perora isteric despre necesitatea unui drum propriu în condițiile în care Vestul arogant, consumerist și egoist refuză să ne recunoască și să ne accepte“ (To the Castle and Back, Alfred A. Knopf, 2007, p. 296). Nu trebuie uitat totodată semnalul de alarmă tras de același Ken Jowitt în 1992. El afirma atunci că singura modalitate ca Europa de Est să nu ajungă să fie dominată de colonei, mici despoți sau clerici fanatici era să fie adoptată de sora ei mai bogată, Europa de Vest, i.e. U.E. Scenariul de coșmar imaginat de Jowitt s-a dovedit eronat, dar datorită tocmai contra-predicției sale: implicarea comunității europene în revirimentul democratic al țărilor din Europa Centrală. Jowitt a anticipat însă recent o nouă capcană în condițiile actuale: pericolul transformării fostelor state membre ale Tratatului de la Varșovia într-un ghetou al Europei unite.

Analiza revoluțiilor din 1989 implică inevitabil și dilema evidentului eșec al științelor sociale de a anticipa dispariția leninismului ca sistem mondial. Nu trebuie însă să generalizăm această culpă. Unii autori, precum Robert C. Tucker, Ken Jowitt, Martin Malia, Alain Besançon, Leszek Kołakowski, John Keane, Andrew Arato, Steven Lukes, discutaseră falimentul moral și social al regimurilor de tip sovietic, anticipând amurgul carismei și al etosului mobilizator al dogmei oficiale. Drumul către 1989–1991 a fost pregătit de aportul mai puțin vizibil, de multe ori marginal, dar nu mai puțin esențial pe termen lung, a ceea ce noi numim astăzi societatea civilă (Solidaritatea în Polonia, Charta 77 în Cehoslovacia, mișcările neoficiale de pace, ecologice, pentru drepturile