Stu rămase culcat, cu o piatră pregătită lângă o mână şi cu briceagul deschis lângă cealaltă. De la înălţimea lor, stelele luminau rece şi indiferent. Gândul lui se îndreptă spre Fran, dar şi-o alungă imediat din minte. Amintirea ei îl durea prea tare. Nu voi dormi, îi trecu prin minte. Nu voi adormi decât cine ştie când.

Adormi, totuşi, curând, cu ajutorul uneia dintre pilulele lui Glen. Iar când tăciunii focului începură să se stingă, Kojak veni şi se culcă lipit de el, încălzindu-l şi pe Stu. Aşa se face că, în prima noapte după ce grupul se împărţise, Stu mâncă, în timp ce ceilalţi rămaseră nemâncaţi, şi dormi liniştit, pe când somnul lor fu întrerupt de vise rele şi de sentimentul tulburător că erau curând sortiţi să sfârşească tragic.

În ziua de 24, grupul de pelerini al lui Larry Underwood parcurse cincizeci de kilometri şi poposi la nord-est de Măgura San Rafael. În noaptea aceea temperatura coborî foarte mult; îşi aprinseră un foc imens şi dormiră în preajma lui. Kojak nu se întorsese la ei.

― Ce crezi că face Stu în seara asta? întrebă Ralph.

― Moare, răspunse Larry scurt.

Regretă când văzu rictusul de durere pe figura de om simplu şi onest a lui Ralph, dar nu mai avea cum să-şi repare gafa. Şi, pe urmă, era aproape sigur adevărul adevărat.

Se culcă la loc, simţind cu certitudine stranie că mâine va fi ziua cea mare. Deznodământul, indiferent cum avea să arate el, era aproape.

Avu vise rele. În cel pe care şi-l aduse aminte de dimineaţă, se afla în turneu, cu o formaţie numită Shady Blues Connection. Urma să cânte la Madison Square Garden, iar biletele fuseseră vândute toate. Se urcară pe scenă în aplauze furtunoase. Larry se duse să-şi potrivească microfonul, să-l aducă la înălţimea lui, dar nu reuşi să-l mişte. Se duse la microfonul chitaristului solo, dar şi acela se înţepenise. Chitaristul bass, organistul, peste tot la fel. Dinspre mulţime începură să se audă huiduieli şi aplauze ritmice. Unul câte unul, membrii lui Shady Blues Connection se furişară de pe scenă, rânjind în gulerele înalte ale cămăşilor lor, după moda psihedelică, aşa cum se îmbrăcau Byrds prin 1966, când Roger McGuinn se mai droga ca un nebun. Larry continua să fugă de la un microfon la altul, încercând cu disperare să găsească măcar unul pe care să-l poată regla. Dar toate erau ridicate la cel puţin nouă coţi şi era imposibil să le clinteşti. Semănau cu nişte cobre din oţel inox. Cineva din mulţime începu să urle, cerându-i „Baby, Can You Dig Your Man?” Nu mai cânt melodia asta, încercă el să spună. N-o mai cânt de la sfârşitul lumii încoace. Nu-l auzeau, şi atunci se ridică un murmur, începând din rândurile din spate, cuprinzând apoi toată sala, devenind tot mai puternic şi mai sonor: Baby Can You Dig Your Man! Baby Can You Dig Your Man! BABY CAN YOU DIG YOUR MAN!

Se trezi în gând cu acel cântec. Trupul îi era scăldat în transpiraţie.

Nu avea nevoie de Glen ca să-i explice ce fel de vis fusese acela sau care era semnificaţia lui. Visul în care nu ajungi la microfon, nu reuşeşti să-i reglezi înălţimea, este obişnuit la muzicienii rock, la fel de obişnuit ca acela în care eşti pe scenă şi nu-ţi aduci aminte nici măcar un singur vers. După părerea lui, toţi interpreţii aveau unul dintre visele acestea, într-o variantă oarecare, înainte de...

Înainte de un spectacol.

Era un vis care exprima teama de imperfecţiune, traducea acea teamă simplă şi copleşitoare: Şi dacă nu eşti în stare? Dacă e doar voinţă, nu şi putinţă? Groaza de a nu fi capabil să ajungi în acea stare de încredere în tine însuţi de unde trebuie să înceapă oricare artist – fie el cântăreţ, scriitor, pictor sau muzician.

Să fii bun cu oamenii, Larry.

A cui era vocea asta? A maică-sii?

Eşti un profitor, Larry.

Nu, mamă... nu sunt. Nu mă mai ţin de chestia asta. N-am mai făcut lucrul ăsta de la sfârşitul lumii. Cinstit.

Se culcă la loc şi adormi din nou. Ultimul lui gând fu acela că Stu avusese dreptate: Omul Întunecat avea să pună mâna pe ei. Mâine, cugetă el. Deznodământul, indiferent cum avea să arate el, era aproape.

Dar în 25 nu văzură pe nimeni. Cei trei merseră apatic sub cerul albastru şi strălucitor, văzând o mulţime de păsări şi de animale, dar nu şi oameni.

― E uimitor cât de repede se răspândesc sălbăticiunile, comentă Glen. Am ştiut că va fi un proces rapid şi, desigur, iarna îl va stăvili cât de cât, cu toate astea mi se pare uimitor. N-au trecut decât o sută de zile de la primele semne ale epidemiei.

― Însă câini şi cai nu mai sunt, spuse Ralph. Asta nu mi se pare normal! Au inventat o pacoste care a omorât aproape toţi oamenii, dar asta nu a fost suficient. A mai fost nevoie să piară şi două dintre animalele lui preferate. Au dispărut omul şi cei mai buni prieteni ai lui.

― În schimb a lăsat pisicile, interveni Larry posac.

Ralph se lumină la faţă:

― Oricum, mai este Kojak...

― Mai era Kojak.

Replica asta curmă discuţia. Treceau printre măguri încruntate, excelente ascunzători potenţiale pentru oameni cu arme şi lunete. Pe Larry îl chinuia în continuare premoniţia că astăzi avea să se întâmple ceva. De fiecare dată când ajungeau pe un vârf, se aştepta să găsească drumul blocat. Iar când constata că aveau cale liberă, se gândea la o ambuscadă.

Discutau despre cai. Despre câini şi bizoni. Bizonii aveau să se înmulţească din nou, prevesti Ralph – Nick şi Tom Cullen îi văzuseră deja. Nu era departe ziua aceea – pe care aveau s-o mai apuce poate şi ei – când bizonii vor înnegri nesfârşitele câmpii.

Larry se gândi că era un amestec de adevăr şi de vorbe goale – pentru că vieţile lor puteau să fie curmate peste nici zece minute.

Apoi se întunecă şi veni vremea să-şi caute un loc de tabără. Ajunseră pe culmea unui ultim vârf şi Larry îşi