Dar nu le ieşi nimeni în cale.

Poposiră lângă un semn reflectorizant verde, pe care scria LAS VEGAS 420. Mâncaseră relativ bine în ziua aceea: cartofi prăjiţi, sifon şi două Slim Jims, pe care le împărţiseră între ei.

Mâine, cugetă Larry înainte de a adormi. În noaptea aceea visă că el şi cu Barry Greig urmau să apară cu Tattered Remnants la Madison Square Garden. Era marea lor şansă să dea lovitura – făceau deschiderea pentru un supergrup oarecare, cu nume de oraş, Boston, sau poate Chicago. Toate stativele microfoanelor erau iarăşi înalte de nouă coţi, iar el începu să alerge de la unul la celălalt, în timp ce publicul bătea ritmic din palme şi cerea iarăşi „Baby, Can You Dig Your Man?”

Se uită în primul rând şi îngheţă de frică. Charles Mason se afla acolo, cu x-ul de pe frunte vindecat sub forma unei cicatrice albe şi strâmbe; bătea din palme şi cânta. Şi Richard Speck era acolo, măsurându-l pe Larry cu ochi agresivi şi insolenţi, cu o ţigară fără filtru tremurându-i între buze. Între ei doi se afla Omul Întunecat. John Wayne Gacy se afla în spatele lor. Flagg conducea corul.

Mâine, gândi Larry din nou, împleticindu-se de la un microfon înalt la următorul sub luminile fierbinţi, de vis, de la Madison Square Garden. Ne vedem mâine.

Dar nu se întâmplă nimic a doua zi şi nici în următoarea. În seara de 27 septembrie se opriră în oraşul Freemont Junction, unde găsiră destulă mâncare.

― Mă aştept să se termine în orice moment, îi spuse Larry lui Glen în seara respectivă. Şi pe zi ce trece devine tot mai greu de suportat.

― Şi eu am acelaşi sentiment. Ce-ai spune să nu fie decât un miraj? Un simplu vis rău în conştiinţa noastră colectivă.

Larry tresări surprins, apoi căzu pe gânduri. Apoi clătină încet din cap.

― Nu, nu cred că e doar un vis.

― Nici eu, tinere, nici eu, îi spuse Glen zâmbind.

Întâlnirea avu loc a doua zi.

Puţin după ora 10 dimineaţa, după ce trecuseră de o culme, văzură dedesubtul lor, spre vest, la distanţă de vreo opt kilometri, două maşini parcate bot în bot, blocând şoseaua. Totul arăta exact aşa cum îşi imaginase Larry că va arăta.

― Accident? întrebă Glen.

Ralph îşi puse mâna pavăză la ochi:

― Nu cred, n-ar fi rămas în poziţia asta.

― Sunt oamenii lui, spuse Larry.

― Mda, cred că da, zise Ralph. Ce facem, Larry?

Larry îşi scoase banda pentru frunte din buzunarul de la spate şi-şi şterse cu ea obrajii. Fie vara se întorsese în ziua respectivă, fie se simţea influenţa deşertului sud-vestic. Temperatura crescuse la peste 25 de grade.

E căldură uscată, gândi el calm. Transpir puţin şi gata. Numai puţin. Îşi puse banda la loc. Acum, când se pornise, se simţea bine. Avu din nou sentimentul ciudat că era vorba de un spectacol, de un concert pe care trebuia să-l susţină.

― Coborâm şi vedem dacă Dumnezeu este cu adevărat de partea noastră. Corect, Glen?

― Tu eşti şeful.

Porniră din nou la drum. Peste o jumătate de oră ajunseseră suficient de aproape ca să constate că maşinile puse bot în bot aparţinuseră de Utah State Patrol. Lângă ele îi aşteptau mai mulţi bărbaţi înarmaţi.

― Oare ne vor împuşca? se interesă Ralph pe ton indiferent.

― Nu ştiu, răspunse Larry.

― Pentru că au şi puşti cu lunetă. Văd soarele reflectat de lentile. Dacă doresc să ne doboare, suntem deja în raza lor de acţiune.

Continuară să se apropie. Bărbaţii din dreptul maşinilor se despărţiră în două grupuri; vreo cinci dintre ei rămaseră în faţă, cu puştile îndreptate spre cei trei care se apropiau, ceilalţi trei se adăpostiră în spatele maşinilor.

― Sunt opt la număr, Larry? întrebă Glen.

― Eu opt am numărat, da. Cum te simţi?

― E-n regulă, îl asigură Glen.

― Ralph?

― Nu-mi doresc decât să ştim ce avem de făcut când vine momentul, spuse Ralph. Atât şi nimic mai mult.

Larry îi prinse mâna pentru o clipă şi i-o strânse. Apoi procedă la fel şi cu Glen.

Acum se aflau la doar un kilometru de cele două automobile masive.

― Nu au de gând să ne împuşte, zise Ralph. Ar fi făcut-o deja.

Acum se puteau distinge şi feţele. Larry le cercetă cu toată curiozitatea. Unul avea o barbă stufoasă. Altul era tânăr, dar aproape chel... probabil a fost un ghinion teribil pentru el să înceapă să-şi piardă părul încă din şcoală, cugetă Larry. Altul purta o haină impermeabilă de un galben-electric, cu un desen reprezentând un cap de cămilă, sub care scria SUPERHUMP în litere complicate, demodate. Altul avea figură de conţopist. Ţinea în mâini un Magnum 357 şi părea de trei ori mai nervos decât Larry, având aerul unuia în stare să se împuşte în picior, din greşeală, dacă nu reuşea să se mai calmeze.

― Nu par diferiţi de oamenii noştri, fu de părere Ralph.

― Ba sigur că sunt, spuse Glen. Sunt toţi înarmaţi.

Se apropiară până la câţiva metri de maşinile de poliţie care blocau drumul. Larry se opri, imitat de ceilalţi. Se aşternu un moment de linişte perfectă, în care oamenii lui Flagg şi grupul de pelerini al lui Larry se măsurară. Apoi Larry Underwood rosti calm:

― Salut.

Omuleţul care părea un umil funcţionar de primărie le ieşi în întâmpinare. Frământa în continuare revolverul în mâini.

― Sunteţi Glendon Bateman, Lawson Underwood, Stuart Redman şi Ralph Brentner?

― Ia ascultă, figurantule, i se adresă Ralph, nu ştii să numeri?

Careva chicoti. Funcţionarul se îmbujoră la faţă.

― Care lipseşte?

― Stu a suferit un accident în timpul călătoriei. Şi consider că o să păţeşti curând şi tu unul, dacă nu încetezi să te joci cu pistolul.

Încă un val de chicote. Amploiatul reuşi să-şi vâre arma în centura pantalonilor cenuşii, ceea ce-l făcu să arate cu totul ridicol, ca o adevărată caricatură a banditului de drumul mare.

― Mă numesc Paul Burlson, le declară el, şi în virtutea autorităţii cu care am fost învestit, vă arestez şi vă ordon să mă însoţiţi.

― În numele cui? întrebă Glen imediat.

Burlson îl măsură dispreţuitor... deşi dispreţul era amestecat şi cu altceva.

― Ştii bine în numele cui vorbesc.

― Atunci spune cu voce tare.

Dar Burlson rămase tăcut.

― Ţi-e teamă? întrebă Glen. Îi măsură pe cei opt bărbaţi. Vă este aşa de frică de el, încât nu îndrăzniţi nici măcar să-i pronunţaţi numele? Foarte