― Nu-mi pasă câte tâmpenii a trebuit să asculţi, ţine-ţi mâinile acasă. Dorgan se uită la Larry. De ce ţi se pare ciudat că sunt alături de el? Am fost poliţist cu zece ani înainte de Captain Trips. Am văzut ce se poate întâmpla dacă la conducere se află tipi ca tine, asta-i.

― Tinere, i se adresă Glen prietenos, experienţa ta cu câţiva copii amărâţi şi tipi care luau prea multe droguri nu justifică faptul că ai îmbrăţişat un monstru.

― Luaţi-i de aici, spuse Dorgan pe un ton neutru. Celule separate, aripi separate.

― Nu cred că vei fi în stare să suporţi alegerea pe care ai făcut-o chiar tu, tinere, îi spuse Glen. Nu-mi pare că ai avea stofă de nazist în tine.

De astă dată, Dorgan îl îmbrânci chiar el pe Glen.

Larry se văzu separat de ceilalţi doi şi condus de-a lungul unui coridor pustiu, împodobit cu tot felul de anunţuri, pe care se putea citi NU SCUIPAŢI, SPRE DUŞURI ŞI DEPARAZITARE, iar pe un altul scria: TU NU EŞTI AICI OASPETE.

― Nu mi-ar strica un duş, spuse el.

― Poate, îi promise Dorgan. Să vedem.

― Ce să vedem?

― Cât de frumos ştii să te porţi.

Dorgan deschise o celulă la capătul culoarului şi-l invită pe Larry înăuntru.

― Şi cătuşele? întrebă Larry, întinzându-şi braţele.

― Sigur că da. Dorgan le descuie şi i le luă. E mai bine?

― Mult mai bine.

― Mai vrei să faci duş?

― Sigur că da.

Mai mult de atât, Larry nu dorea să fie lăsat singur, ascultând ecoul tot mai îndepărtat al paşilor. Odată rămas singur, frica l-ar fi copleşit din nou.

Dorgan scoase la iveală un carneţel.

― Câţi sunteţi în Free Zone?

― Şase mii, răspunse Larry. Jucăm toţi Bingo în fiecare joi seara, iar premiul pentru cine are toate cifrele e un curcan de zece kilograme.

― Vrei să faci duş sau nu?

― Sigur că vreau.

Dar nu mai era deloc sigur că va avea parte.

― Câţi sunteţi cu toţii?

― Douăzeci şi cinci de mii, dar patru mii n-au împlinit doisprezece ani şi intră gratuit la cinematografele în aer liber. Din punct de vedere economic, nu-i nicio scofală.

Dorgan îşi închise brusc notesul şi se uită la el.

― Nu pot, omule, îi mărturisi Larry. Pune-te şi tu în locul meu.

Dorgan clătină din cap:

― Asta nu pot s-o fac, pentru că nu-s nebun. Voi de ce-aţi venit aici? Credeţi că o să vă facă vreun bine? O să vă omoare ca pe nişte câini, mâine sau poimâine. Şi dacă vrea să vorbiţi, veţi vorbi. Dacă vrea să dansaţi step şi să faceţi laba în acelaşi timp, o s-o faceţi şi pe-asta. Trebuie să fiţi nebuni.

― Bătrâna ne-a poruncit să venim aici. Mother Abagail. Probabil că ai visat-o şi tu.

Dorgan clătină din cap, dar ochii lui începură deodată să-i ocolească pe ai lui Larry.

― Nu ştiu despre ce vorbeşti.

― Atunci s-o lăsăm baltă.

― Eşti sigur că nu vrei să stai de vorbă cu mine? Să faci duş?

Larry izbucni în râs.

― Nu lucrez atât de ieftin. Trimiteţi şi voi un spion de-al vostru în partea noastră. Dacă reuşiţi să găsiţi vreunul care să nu facă o faţă de nevăstuică de îndată ce pronunţă cineva numele lui Mother Abagail, desigur.

― Cum doreşti, spuse Dorgan.

Se întoarse pe culoarul cu lumini protejate cu plasă. La capătul opus trecu prin poarta cu bare de oţel, care se trânti în urma lui cu un zgomot sec.

Larry se uită în jur. Ca şi Ralph, intrase în închisoare de două ori – o dată pentru că se îmbătase în public, altă dată pentru că fusese prins cu treizeci de grame de marijuana asupra lui. Ale tinereţii valuri.

― Nu-i ca la Ritz, murmură el.

Salteaua de pe pat arăta, hotărât lucru, mucegăită şi se întrebă, vizitat de un gând morbid, dacă nu cumva acolo dăduse ortul popii cineva, în iunie sau la începutul lui iulie. Toaleta funcţiona, dar se umplu cu un lichid ruginiu prima oară când trase apa, semn sigur că nu fusese folosită de multă vreme. Cineva lăsase un roman Western ieftin. Larry îl ridică, apoi îl puse la locul lui. Se aşeză pe pat şi ascultă liniştea. Nu-i făcuse niciodată plăcere să rămână singur – într-un fel însă, se ferise de multe lucruri... până să ajungă în Free Zone. Iar acum descoperea că nu este chiar atât de rău pe cât se temuse. Destul de rău, dar se putea descurca.

O să vă omoare ca pe nişte câini, mâine sau poimâine.

Dar Larry nu credea această afirmaţie. Lucrurile aveau să se desfăşoare într-alt fel.

― Nu mă voi teme de niciun rău, rosti în tăcerea deplină a blocului de celule şi rezonanţa cuvintelor îi plăcu.

Se culcă, iar în minte îi veni gândul că parcursese aproape tot drumul de înapoiere pe Coasta de Vest. Dar călătoria fusese mai lungă şi mai stranie decât şi-ar fi imaginat vreodată cineva. Şi nici nu se terminase încă.

― Nu mă voi teme de niciun rău, repetă el.

Adormi în pace, şi niciun vis nu-i tulbură somnul.

A doua zi la ora 10, la douăzeci şi patru de ore după ce văzuseră drumul blocat, Randall Flagg şi Lloyd Henreid veniră să-l viziteze pe Glen Bateman.

Acesta şedea pe podeaua celulei, cu picioarele încrucişate. Găsise o bucată de cărbune sub pat şi tocmai terminase de scris pe perete următoarea legendă, printre gravurile reprezentând organe genitale masculine şi feminine, nume, numere de telefon şi mici poeme obscene: Nu sunt nici olarul, nici roata olarului, ci doar lutul olarului; oare valoarea atinsă depinde tot atât de mult de valoarea intrinsecă a lutului cât de roată şi de măiestria Maestrului? Glen admira acest proverb – ori era un aforism? când temperatura în celula pustie păru să scadă deodată cu zece grade. Uşa de la capătul coridorului se deschise cu zgomot. Toată saliva din gura lui Glen dispăru deodată, iar bucata de cărbune i se frânse între degete.

Zgomotul ritmat al tocurilor de cizmă se apropia tot mai tare.

Alţi paşi, mai mărunţi şi nesemnificativi, băteau un soi de contrapunct, încercând să păstreze măsura.

Ia te uită, e chiar el. Am ocazia să-i văd faţa.

Artrita începu brusc să-l chinuie mult mai rău. De-a dreptul îngrozitor. Ca şi cum oasele lui ar fi fost golite şi umplute cu sticlă pisată. Cu toate acestea,