― Iată-te, îl întâmpină Glen. Nu eşti nici pe jumătate căpcăunul pe care ne aşteptam noi să-l întâlnim.

Dincolo de gratii se aflau doi bărbaţi. Din poziţia lui Glen, Flagg stătea în dreapta. Purta bluejeanşi şi o cămaşă albă, din mătase, care strălucea delicat în lumina palidă. Rânjea la Glen. În spatele lui se afla un bărbat mai scund, care nu zâmbea câtuşi de puţin. Avea o bărbie cu prognatism şi ochi care lăsau impresia că ar fi prea mari pentru figura lui. Tenul era dintre cele care nu aveau să se împace niciodată cu clima deşertică: se arsese, se cojise, apoi iar se arsese. Purta la gât o piatră neagră cu un punct roşu, cu aspect unsuros, răşinos.

― Aş vrea să faci cunoştinţă cu asociatul meu, i se adresă Flagg chicotind. Lloyd Henreid, fă cunoştinţă cu Glen Bateman, sociolog, membru în Comitetul din Free Zone şi singurul gânditor din Free Zone acum, după moartea lui Nick Andros.

― Încântat de cunoştinţă, mormăi Lloyd.

― Ce-ţi face artrita, Glen? se interesă Flagg, plin de compasiune, cu viclenia celui care ştie foarte multe, deşi ochii îi sclipeau de veselie.

Glen îşi deschise şi-şi închise rapid pumnii, răspunzându-i lui Flagg cu un zâmbet. Nimeni nu avea să ştie vreodată cât de mult îl costa să-şi menţină zâmbetul acela blând.

Valoarea intrinsecă a lutului!

― Minunat, răspunse. Cu mult mai bine, de când dorm sub un acoperiş, îţi mulţumesc.

Rânjetul lui Flagg se veşteji puţin. Glen surprinse chiar şi o undă de surpriză şi de supărare. De teamă?

― Am hotărât să te las să pleci, îi spuse brusc. Zâmbetul îi apăru din nou, şiret şi radios. Lloyd scoase un mic sunet care trăda surprinderea, iar Flagg se întoarse către el. Nu-i aşa, Lloyd?

― Vai... cum să nu. Păi sigur că da.

― Foarte bine, spuse Glen cu nepăsare.

Simţea ghearele artritei înfigându-i-se tot mai adânc în încheieturi, amorţindu-le ca gheaţa, umflându-le ca para locului.

― Ţi se va da o motoretă, cu care vei putea să te întorci comod.

― N-aş putea pleca fără prietenii mei, bineînţeles.

― Bineînţeles. Nu trebuie decât să-mi ceri. Să cazi în genunchi şi să-mi ceri.

Glen râse din toată inima. Îşi lăsă capul pe spate şi râse, cu hohote lungi şi puterniee. Pe măsură ce râdea, durerea din încheieturi începea să-l lase. Se simţea mai bine, mai puternic şi mai stăpân pe sine.

― Vai, mare figură eşti, zise Glen. Am să-ţi spun eu ce-ţi rămâne de făcut. De ce nu cauţi o grămadă mare de pietre pe care să ţi le bagi liniştit în cur?

Flagg se întunecă la faţă. Zâmbetul îi pieri. Ochii săi, iniţial negri ca piatra lui Lloyd, acum păreau să bată în galben. Îşi întinse braţul şi-şi încolăci degetele în jurul mecanismului de închidere al uşii. Se auzi zgomotul pe care îl scoate un arc electric. Dintre degetele lui ţâşni focul şi în aer se răspândi mirosul încins. Broasca se izbi de podea, neagră şi fumegândă. Lloyd Henreid ţipă. Omul Întunecat apucă gratiile şi împinse uşa într-o parte.

― Nu mai râde.

Glen râse încă şi mai puternic.

― Nu mai râde de mine!

― Eşti un nimic! spuse Glen, ştergându-se la ochi şi râzând în continuare. Vai, iartă-mă... numai că am fost toţi atât de speriaţi... am făcut atât tapaj din pricina ta... râd şi de prostia noastră, râd şi de tine, cât de lipsit de substanţă eşti...

― Împuşcă-l, Lloyd.

Flagg se întorsese acum către însoţitorul lui. Figura lui căpătase trăsături oribile. Mâinile i se transformaseră în gheare, ca ale unui animal de pradă.

― O, de ce nu mă ucizi cu mâna ta, dacă tot vrei să mor? îl îmbie Glen. Nu mă îndoiesc că eşti în stare. Atinge-mă cu degetul şi inima mea se va opri. Fă invers semnul crucii şi creierul meu va suferi o embolie masivă. Coboară trăsnetul din dulia de deasupra şi despică-mă în două. Vai... vai de mine... nu mai pot!

Glen se prăbuşi pe patul din celulă, se zvârcolea şi râdea nestăvilit.

― Împuşcă-l! urlă Omul Întunecat.

Palid, tremurând de frică, Lloyd îşi trase cu greu pistolul de la brâu, cât pe ce să-l scape, apoi încercă să-l îndrepte în direcţia lui Glen, ţinându-l cu ambele mâini.

Glen îşi îndreptă atenţia spre Lloyd, zâmbind în continuare. Se simţea ca la o petrecere a facultăţii, în mijlocul Cartierului Studios din Woodsville, New Hampshire, revenindu-şi după o glumă bună, pregătit să aducă din nou conversaţia pe un făgaş de meditaţie mai serios.

― Dacă trebuie să împuşti pe cineva, domnule Henreid, împuşcă-l pe el.

― Fă-o chiar acum, Lloyd.

Lloyd apăsă orbeşte pe trăgaci. Arma tună teribil în spaţiul acela închis. Ecourile se izbiră furios, în toate direcţiile. Dar glonţul scurmă puţin betonul la câţiva centimetri de umărul drept al lui Glen, ricoşă, lovi altceva şi dispăru.

― Nu eşti în stare să faci nimic ca lumea? urlă Flagg. Împuşcă-l, imbecilule! Împuşcă-l! E chiar înaintea ta!

― Mă străduiesc...

Zâmbetul lui Glen nu se schimbase şi nu tresărise decât vag la bubuitură.

― Repet, dacă trebuie să împuşti pe cineva, împuşcă-l pe el. În realitate, nu are nimic omenesc, ştii. Odată i l-am descris unui prieten ca pe cel din urmă magician al gândirii raţionale, domnule Henreid. Definiţia era mai corectă decât mi-am imaginat eu. Dar acum îşi pierde puterile magice. Îi scapă printre degete, iar el o ştie. Şi o ştii şi tu. Împuşcă-l acum, şi vom fi scutiţi de Dumnezeu ştie câtă vărsare de sânge şi moarte.

Faţa lui Flagg rămăsese nemişcată.

― În orice caz, Lloyd, împuşcă pe unul dintre noi, spuse el. Te-am scos din închisoare când mureai de inaniţie. Voiai să te răzbuni tocmai pe tipii ca el. Oameni neînsemnaţi, dar care se pricep la vorbe mari.

Lloyd răspunse:

― Domnule, nu mă duci pe mine cu preşul. Este aşa cum spune Randy Flagg.

― Minte. Ştii şi tu că minte.

― Mi-a spus mai multe adevăruri şi şi-a bătut capul cu mine mai mult decât oricine altul în viaţa asta amărâtă a mea, zise Lloyd, trăgând trei gloanţe în Glen. Acesta fu aruncat spre spate, contorsionat şi răsucit ca o păpuşă de cârpă. Picături de sânge umplură aerul opac. Se izbi încă o dată de pat şi se rostogoli pe podea. Reuşi să se ridice apoi într-un cot.

― E-n regulă, domnule Henreid,