Prima imagine este cea a proiecției ideale, pe care cu toții o purtăm în noi pentru că există, în fiecare dintre noi, nevoia de efigie, de pur și de înalt. De aici, din acest loc comun romantic se naște, pentru cei care lasă ceva în urmă, legenda destinată posterității. Tot ce este precar în ființa celuilalt — căderile, minciunile și abjecțiile chiar — e lăsat deoparte și urmașilor le este prezentată, asemeni unei statui căreia timpul i-a spălat culorile, doar strălucirea pietrei.

La Brad, în 1985

A doua imagine, a ultimilor ani, e cea care îmi vine în minte de câte ori stau de vorbă cu el. „A sta de vorbă“ este o expresie stranie. Când doi oameni stau de vorbă nu înseamnă doar că stau locului și vorbesc despre indiferent ce. A sta de vorbă este un sfat de taină despre viața și moartea celor care vorbesc. Spun asta pentru că reproșul pe care Bernea ni-l făcea în ultima vreme, lui Pleșu și mie, era că „nu apucăm să stăm de vorbă“. De văzut ne vedeam mereu, dar de fiecare dată i se părea că „nu am apucat să stăm de vorbă“. A dispărut lăsându-mi senzația că aveam să ne comunicăm ceva urgent sau deosebit de grav, ceva care ar fi anulat inerția tâmpă a felului în care ne trecem zilele, și că la capătul acestei întâlniri vom fi aflat câteva lucruri care aveau să ne așeze altfel în viețile noastre.

Horia Bernea în anul 2000 (Foto Florin Eșanu)

Trebuie ca cineva apropiat să plece, să dispară, pentru ca pudoarea care te împiedica să vorbești cu el despre lucrurile ultime să fie anulată. „Mai e timp“, îți spui, „am să vorbesc cu el altă dată“. E nevoie ca timpul acesta să se consume, ca moartea să lovească de undeva din apropierea ta pentru ca să devii impudic existențial și să poți ajunge să stai de vorbă. Toate dialogurile importante au nevoie de mijlocirea morții. Nu se stă de vorbă cu adevărat decât pe patul morții sau în absența definitivă a unuia dintre parteneri. Când ne reproșa că „nu apucăm să stăm de vorbă“, Bernea ne chema, conștient sau nu, în orizontul propriei sale morți.

Laudatio pentru un înger al filozofiei

Mult stimate și iubite

Domnule Profesor Biemel,

Când în 1996, editura Frommann-Holzboog din Stuttgart vă publica două volume impozante de Gesammelte Schriften, de „scrieri alese“, în prefața ediției vă întrebați dacă nu cumva vastitatea bibliografiei adunate în jurul fenomenologiei în ultimul deceniu nu făcea superflue studiile d-voastră din anii ’50–’80 dedicate gândirii lui Husserl și Heidegger. Parte dintre aceste studii le cunoșteam deja din volumele și revistele în care fuseseră inițial publicate, parte le citeam acum mai întâi. Şi le citeam cu întrebarea d-voastră în minte, cu îndoiala autorului care plutea deasupra lor: deveniseră ele „inactuale“ în lumina a ceea ce apăruse mai nou?

Întrebarea aceasta m-a făcut să-mi pun pe cont propriu o alta: nu cumva există o clasicitate și în literatura de comentariu, în „literatura secundară“, cum o numiți d-voastră, universitarii germani? Şi nu cumva această clasicitate, a câtorva comentatori aleși, face cu putință pătrunderea în clasicitatea marilor gânditori care, fără puntea ce o aruncă dinspre ei comentatorii, ar pluti sublim și ineficace în singurătatea și măreția gândirii lor?

Dar ce anume face ca studiile și comentariile unora dintre noi despre marii autori să rămână, în timp ce ale altora să dispară, devenind cu vremea superflue? De ce, citite astăzi, paginile d-voastră despre Husserl și Heidegger sunt „clasice“, în timp ce ale altora nu mai folosesc nimănui? De ce nici un scholar care vrea să pătrundă în gândirea celor doi nu poate ocoli studiile d-voastră, în vreme ce altele, de dată mai recentă, pot fi cu ușurință trecute cu vederea?

Răspunsul cred că este simplu. Pentru ca un comentator să devină „clasic“ trebuie îndeplinită următoarea condiție: el trebuie să fi ajuns să-l cunoască pe gânditorul comentat „în carne și oase“, să fi ajuns, prin destin biografic sau printr-o intuiție de alt tip, să se afle în preajma aceluia. Heidegger însuși a făcut această experiență în marginea lui Aristotel, s-a transportat, printr-o prodigioasă intuiție, în lumea lui, a ajuns în preajma lui și de aceea el este cel mai mare comentator al lui Aristotel.

Eu cred, iubite Profesor Walter Biemel, că d-voastră sunteți un comentator clasic pentru că îndepliniți această condiție. Dar înainte de a vedea în ce fel anume, merită să ne întrebăm care este funcția comentatorului în istoria unei culturi.

Am un prieten care este îndrăgostit de îngeri. El demonstrează existența îngerilor în felul următor: existăm, aici, în condiția noastră de oameni și există acolo, sus, într-un zenit ontologic, Dumnezeu. Spațiul care se întinde între aproapele care suntem și departele sălășluirii lui Dumnezeu este