enorm. Poate rămâne acest uriaș interval nepopulat? Cum poate fi străbătută această distanță care desparte singurătatea omului de singurătatea Domnului? Cum pot fi aceste singurătăți anulate? Cum comunică oamenii cu Dumnezeu și Dumnezeu cu oamenii? Cine este purtătorul mesajelor lor? Ați ghicit, fără îndoială: îngerul, mesagerul prin excelență (căci ángelos asta înseamnă), această ființă care, umplând ceea ce altminteri ar rămâne o prăpastie, este prin excelență „ființa de interval“. Cultural vorbind, tema este veche, și ea și-a căpătat expresia clasică în Banchetul lui Platon, în care Eros, entitate mixtă și intermediară, personifică năzuința lui „aici“ către „acolo“, acoperind „intervalul“ — metaxý — dintre oameni și zei.

Ei bine, în configurația unei culturi, comentatorul face ceea ce fac Erosul platonician sau îngerul în configurația divină a lumii: el acoperă intervalul care îi separă pe zeii culturii de muritori și are grijă ca mesajul acestor zei absconși să ajungă la urechile muritorilor și să poată fi deslușit și ascultat ca atare. Așadar, despre d-voastră ca înger al culturii va fi vorba în continuare, iubite Domnule Biemel.

Şi acum să ne întoarcem la condiția care face cu putință existența îngerului-comentator. Condiția aceasta, spuneam, este vecinătatea interpretului-înger cu gânditorul-zeu. Ca să fii interpret trebuie să ajungi să stai „față către față“ cu gânditorul pe care îl interpretezi, această relație fiind esențială pentru pătrunderea în lume a filozofiei. Ceea ce înseamnă că inițial singurătatea gânditorului este absolută, că opera lui se naște direct în cerul solitar al propriei ei semnificații supreme. Toate gândurile mari ale omenirii apar în leagănul unei transcendențe în primă instanță insondabile. Ele sunt izolate în propria lor noutate, într-o măreție care le condamnă la incomunicabil, într-o depărtare care le face inaccesibile. Gândirea noastră, a muritorilor de rând, turnată în tiparele tradiției și ale gândirii comune, nu ar ajunge niciodată prin ea însăși să pătrundă în splendoarea inefabilă a revelației unei gândiri. Din fericire, viața unui gânditor nu este niciodată într-atât de solitară pe cât este gândirea sa în momentul nașterii sale. Un gânditor are elevi, discipoli, prieteni, contemporani, iar după moartea sa rămân arhive, corespondențe, mărturii. Pe scurt, orice gândire este plămădită înăuntrul unui suflu vital, omul care a creat-o a fost cunoscut „în carne și oase“ de apropiații lui care l-au văzut vorbind, gândind, dormind, plimbându-se, mâncând, iubind, suferind. Oamenii aceștia au stat în preajma „tronului lui“ și „înaintea feței sale“ și, ca îngeri ai filozofiei, i-au populat singurătatea — cum ar spune prietenul meu angelolog — devenind prin chiar vecinătatea lor „mediul privilegiat al revelației“. Datorită acestor oameni există o scară a lui Iacob care urcă de pe pământ în cerul filozofiei, făcând ca cerul acesta să ne fie până la urmă departele la îndemână.

Nicăieri nu se vede mai bine decât în cazul d-voastră, iubite Profesor Biemel, ce înseamnă travaliul celui care ne însoțește ca înger-interpret — așezat deopotrivă de aproape de noi și de zeul-care-gândește — către tronul gândirii acestuia. Ați ajuns la Freiburg, împreună cu Alexandru Dragomir, în 1942, când aveați 24 de ani, ca doctorand al lui Heidegger. Ați urmat cursurile și seminariile lui. Nimeni nu l-a descris pe Heidegger ca profesor, așa cum ați făcut-o d-voastră. Ați devenit apoi unul dintre elevii lui preferați, unul dintre prietenii apropiați și, în final, unul dintre arhitecții formidabilei Gesamtausgabe. Monografia d-voastră despre Heidegger, publicată în 1973, pe care Hannah Arendt o laudă atât de mult în corespondența sa cu Heidegger, era socotită de Heidegger însuși drept cea mai bună introducere în gândirea sa, fiind așezată, în preferințele sale, mai presus decât faimoasa monografie Drumul gândirii lui Heidegger a lui Otto Pöggeler. Nimeni, apoi, nu poate spune că a ajuns în miezul filozofiei lui Heidegger fără să fi citit studiile d-voastră despre Vom Wesen der Wahrheit, despre Holzwege, despre conceptul de „lucru“, despre metafizică și tehnică, despre „existență“ în Sein und Zeit și în Brief über den Humanismus, despre prelegerea lui Heidegger privitoare la imnul Ister al lui Hölderlin, despre perioada marburgheză a fenomenologiei lui Heidegger.

Ați făcut toate acestea — și le-ați făcut așa cum le-ați făcut — pentru că ați fost „îngerul Feței“, cel care, stând față către față cu zeul gândirii din secolul trecut, i-a simțit acestuia nemijlocit pneuma, suflul care face apoi ca vorbirea despre un gânditor să vină dinăuntru și să nu devină literă moartă. Acest mister al pneumei face ca faptele spirituale „să țină“ laolaltă și face ca o istorie a culturii să fie altceva decât o alcătuire întâmplătoare de performanțe culturale.

Şi, ajuns în acest punct al laudației mele, permiteți-mi, iubite Domnule Profesor, să vă spun de ce versiunea românească a lui Sein und Zeit — despre care nu pot crede că a apărut întâmplător acum — vă este dedicată.

Conferirea titlului de doctor honoris causa al Universității din București (mai 2004)

Ceea ce-mi place în ritualul ortodox pascal este că lumina care pleacă dintr-un singur punct cuprinde, prin mijlociri succesive, întreaga biserică, coboară apoi treptele ei, se răspândește, trecând de la o lumânare la alta, în curtea bisericii, iese pe străzi, pentru a intra