apoi în casa fiecăruia dintre noi. Acest dans al luminii se naște din aproape în aproape și el asigură constanța luminii, calitatea ei și puritatea transmisiei. Ei bine, lumina aceasta care se naște de fiecare dată individual și care este apoi preluată de fiecare dată individual pentru a lumina apoi universal ca spirit are de fiecare dată, în istoria culturii, o poveste care strânge laolaltă, topindu-le în câteva isprăvi comune, biografii și destine distincte.

Pe scurt, eu cred că existența lui Sein und Zeit în limba română are o poveste a ei și că ea face parte din biografia d-voastră, așa cum d-voastră, în acest sens anume, faceți parte din biografia mea. Altfel spus, pentru ca Sein und Zeit să existe în română, era nevoie ca d-voastră să vă trăiți copilăria și adolescența la Brașov, într-o familie de sași, să ajungeți la 24 de ani elev al lui Heidegger și apoi familiar și prieten al lui. Era de asemenea nevoie să plecați la Freiburg în același timp cu Alexandru Dragomir. Era nevoie, ca la 28 de ani ai mei și la 53 ai d-voastră, să vă cunosc în 1971, la Aachen, venind în Germania cu o bursă DAAD de trei luni și cu o recomandare către d-voastră semnată de Noica. Era nevoie, de asemenea, să-l descopăr atunci, în preajma d-voastră, pe Heidegger și să încerc o primă traducere din Brief über den Humanismus, într-o cameră din căminul de la Technische Hochschule din Aachen, unde d-voastră predați filozofia. Traducere nu numai discutabilă, ci de-a dreptul proastă, după cum din fericire aveam să-mi dau seama câțiva ani mai târziu. Pentru ca Sein und Zeit să existe în română, era nevoie ca, șase ani mai târziu, să-l cunosc pe Thomas Kleininger, cu care să fac o adevărată echipă menită să fixeze codul gândirii lui Heidegger în română; era nevoie apoi să înfrâng rezistența lui Noica la proiectul acestei traduceri, cunoscându-l pe prietenul lui și al d-voastră, Alexandru Dragomir, care m-a întărit în convingerea că una dintre puținele cărți care merită jucate în filozofie este cea a fenomenologiei și, în speță, a gândirii lui Heidegger. Pentru ca Sein und Zeit să apară în română era nevoie apoi de blessing-ul d-voastră, pe care mi l-ați dat într-un entuziast interviu din România literară, în marginea primelor traduceri din opera lui Heidegger, apărute în 1982, la Univers, sub titlul Originea operei de artă (și prefațate totuși de Constantin Noica însuși). Era nevoie apoi să-mi fiți Betreuer, „tutore“, în timpul sejurului meu humboldtian de la Heidelberg din anii 1982–1984, făcându-mi atunci credit de la distanță (d-voastră erați la Düsseldorf, la Akademie der Kunst) că îmi voi folosi cum trebuie șansa ce mi se ivise într-un moment de extremă restriște istorică. Era nevoie, apoi, ca în volumele aniversare închinate lui Heidegger pe care le-ați editat împreună cu profesorul von Herrmann din Freiburg să-mi cereți de fiecare dată participarea, după cum era nevoie ca în aprilie 1989, la Congresul internațional de la Bonn, închinat centenarului nașterii lui Heidegger, să vă începeți intervenția deplângând absența reprezentantului României de la Congres și denunțând situația în care ajunsese țara d-voastră de baștină. În sfârșit, era nevoie ca, după 1990, ajungând profesor la Universitatea din București, să predau an de an Sein und Zeit, să am la rândul meu doctoranzi, să îmi renască, prin ei, gustul de a traduce „Cartea“ lui Heidegger și să simt nevoia de a duce la capăt acest proiect, pentru a confirma cultural ritualul transmisiei luminii, tocmai cu unul dintre ei, cu Cătălin Cioabă, căruia îi mulțumesc acum încă o dată că a acceptat să mă însoțească în această aventură. Şi iarăși, deloc întâmplător, traducerea trebuia s-o terminăm la Heidelberg, tot în cadrul unui proiect al Fundației Humboldt, în același oraș, în același apartament și la aceeași masă de lucru unde o începusem singur cu opt ani în urmă.

Şi era absolut necesar, pentru ca Sein und Zeit să existe în limba română într-o manieră inconfundabilă, ca la încheierea traducerii să primim de la d-voastră, așa cum d-voastră primiserăți în dar de la Heidegger manuscrisul lui Vom Wesen der Wahrheit, originalul fotografiei-portret pe care tatăl lui Karl Löwith i-o făcuse lui Heidegger în 1921, când acesta avea 32 de ani. Fotografia aceasta se află astăzi multiplicată în 3 000 de exemplare pe supracoperta ediției române, făcând din ea, dacă nu cea mai bună, poate cea mai frumoasă ediție a traducerilor lui Sein und Zeit din lume.

Iată, în racursi, de ce ediția în română a lui Sein und Zeit vi se datorează în chip necesar în calitatea d-voastră de înger-însoțitor, păzitor și mijlocitor; de ce ea vă este în chip firesc dedicată; în sfârșit, de ce ne aflăm aici laolaltă, d-voastră ca omagiat și eu ca omagiator, reiterând, prin destinele noastre, scenariul amoros al pătrunderii spiritului în lume.

Iubite Domnule Profesor,

La sfârșitul ultimei scrisori pe care am primit-o de la d-voastră în urmă cu o lună scriați: „Dacă ar trebui să vorbesc despre lucrul care m-a călăuzit în viață aș spune: Leben heißt — dem Mitmenschen helfen.“ „Dem Mitmenschen helfen“ este oarecum greu de tradus: a face ca prin gesturile tale cantitatea de omenie din lume să crească; a spori calitatea conviețuirii; a ajuta ca „lumea–laolaltă“ să fie mai frumoasă.

Ceea ce ați făcut d-voastră în acest sens, al lui Mitmensch, stă