în cumpănă cu toate studiile d-voastră despre Husserl, Heidegger, Sartre, Kafka, Proust sau despre pictura contemporană de la Picasso și Miro la Norbert Kricke. Ceea ce ați făcut în acest sens stă în cumpănă cu superbele d-voastre eseuri, de la cel despre invidie, scris în 1957, de la cele despre tehnică și destinul omenirii, din anii ’60–’70, și până la acel Maß und Maßlosigkeit des Sterblichen din 1988. Toate acestea stau în cumpănă cu celălalt chip al personalității d-voastră, care, spre deosebire de primul, ne umple nu numai de respect, ci și de iubire pentru d-voastră. Din credința că trebuie slujit acest Mitmensch ați stat alături de filozoful și martirul ceh Jan Patočka în anii persecuției și ai sfârșitului lui (a murit în timpul unei anchete a Securității cehoslovace), așa cum ați stat alături de orice intelectual din Est pe care viața vi l-a scos fie și o singură dată în cale. Ştiu că unei tinere românce care a câștigat în Germania un concurs internațional de vioară i-ați făcut cadou un Stradivarius de multe zeci de mii de mărci. Ştiu că au existat doctoranzi români în filozofie care, între două burse oficiale, au beneficiat de stipendii pe care le-ați creat ad-hoc din banii d-voastră. În loc să îmbrățișați cauze umanitar-abstracte, foarte la modă în Occident, ați îmbrățișat oameni. Ați înlocuit semnătura onorabilă pe liste de protest cu un dar, cu o intervenție, cu un cuvânt cald, cu semne ale iubirii discrete. Mărturisesc că datorită d-voastră am fost mai încrezător și mai puțin singur în anii în care ne era la toți urât.

Walter Biemel împreună cu Martin Heidegger la începutul anilor ’40

Şi pentru a da măsura acestui alt chip al d-voastră prin care ajutați ca „lumea–laolaltă“ să fie mai frumoasă, permiteți-mi, iubite Domnule Profesor, să povestesc în încheierea acestor pagini o întâmplare pe care am trăit-o în preajma d-voastră în 1991, în Austria.

La inițiativa Societății austriece de filozofie s-a organizat, într-un încântător sătuc de munte, Otterthal, învecinat cu satul la al cărui gimnaziu Wittgenstein predase vreme de câțiva ani, un colocviu heideggerian la care participanții veneau cu precădere din țările recent scăpate de comunism. Din România eram patru: profesorul Sorin Vieru, profesorul Mircea Dumitru, Thomas Kleininger și eu. Colocviul se desfășura sub conducerea d-voastră care, în ochii noștri ai tuturor, erați un soi de papă al heideggeriologiei mondiale. Dormeam, mâncam, ne citeam comunicările și discutam în clădirea unui han vechi, din balcoanele și ferestrele căruia se revărsau valuri de mușcate. Hanul avea o curte interioară scăldată în soare, hangițele erau minunate, blonde și cu cozi, de la mesele de prânz nu lipseau niciodată celebrele Knödel, găluștile de cartofi austriece, și senzația pe care o aveam era de tabără de filozofie în care zburdam cu toții sub privirea d-voastră bună și îngăduitoare. În dimineața celei de a treia zi a colocviului — era și ultima — ne-ați anunțat că seara va avea loc un Abschiedsfest, o sărbătoare finală, de despărțire, cu jocuri de societate și cu cântece din țara fiecărui participant la colocviu. Am auzit atunci piuiturile stranii prin care filozoful chinez își marca melosul extrem–asiatic, am văzut ochii înduioșați de un prea-plin de sensibilitate și de vodcă ai filozofului rus când a început să cânte, melancolic și cu voce de piept, ceva cu fluviul Amur, și nu știu nici până astăzi dacă, în ce mă privește, am cântat, roșindu-mă tot, sau am avut doar de gând să cânt, versiunile în franceză și engleză la Când eram pe Ialomița, pe care, într-o joacă dezlănțuită și sublimă, le compuseserăm, concurențial, cu Andrei Pleșu prin 1985, pe un drum cu mașina către Timișoara, cu Horia Bernea aflat la volan, trăgând la un moment dat pe dreapta pentru că din cauza râsului cu lacrimi nu mai putea conduce.

Cert este că după ce ne-am consumat cu toții doza de histrionism cerută, ne-ați anunțat că este rândul d-voastră. Camera în care locuiați era la doi pași de sala de conferințe. V-ați ridicat, ați dispărut câteva minute — tensiunea în sală și curiozitatea noastră creșteau — și ați reapărut tăindu-ne tuturor respirația: erați „îmbrăcat“, dacă se poate spune așa, doar într-un chilot „boxer“, cu un prosop alb petrecut peste mijloc. Între dinți țineați un enorm cuțit de bucătărie. Părul din preajma tâmplelor era răvășit. V-ați prezentat în fața asistenței cu aerul acesta fioros, v-ați uitat crunt la fiecare dintre noi — înghețaserăm! —, apoi cu un gest brusc v-ați smuls cuțitul dintre dinți, l-ați întors cu vârful spre coșul pieptului și, descriind o tăietură imaginară peste abdomen, ați slobozit, răcnit, un singur cuvânt: Harakiri! După care v-ați reluat mima bonomă, v-ați înclinat și ați ieșit.

Această formidabilă ședință de happening cu ingrediente Zen venise din partea cuiva care absorbise până la capăt, ca specialist, spiritul infinit–ludic al artei contemporane. Din partea cuiva care știa ceva despre „destrucția“ și „deconstrucția“ heideggeriene. Şi, mai ales, din partea cuiva care ne iubea, care știa să primească și să dăruiască bucurie, a cuiva care credea în Mitmensch și care voia ca „lumea–laolaltă“ să fie mai frumoasă. Personajul care timp de trei zile întrupase în fața noastră solemnitatea academică își făcea acum „harakiri“. Papa heideggeriologiei mondiale ieșise din rol, abdicase, se întorsese printre noi. V-am amintit această întâmplare știind prea bine că trei dintre noi, cei de atunci — d-voastră, decanul Mircea Dumitru și eu —, suntem acum, aici, îmbrăcați în togă universitară.