Şi am vrut în felul acesta să-l îmbrățișez în același timp, laolaltă cu cel care primește astăzi titlul de doctor honoris causa al Universității din București, și pe cel care are oricând pregătit, în recuzita existenței sale, ca semn suprem al „științei locuirii“ scenariul unui harakiri oricând bine-venit.

Dans cu o carte

Cum pătrunde spiritul în lume? Pe ce canale o idee apărută în intimitatea minții cuiva ajunge să cuprindă lumea — să o înalțe sau să o distrugă?

De aici miracolul cărților: cum pot ele, cu inaparența lor, să ne mute din locul în care suntem?

Senzația că, odată intrate în lume, cărțile lucrează în clandestinitate. Lor li se potrivește felul în care Hamlet vorbește despre fantoma tatălui său: old mole, „cârtiță bătrână“. Ea scoate la lumină într-un târziu rezultatul faptei sale desfășurate într-o regiune a lumii pe care noi nu o cunoaștem.

De aceea autorii sunt agenții cei mai secreți ai lumii: nu e limpede nici cum acționează ei, nici asupra cui, nici ce rezultate dau; și nici măcar nu e limpede că ceea ce se întâmplă în lume e rezultatul nemijlocit al faptei lor. Sigur este doar că, ascunși de ochii lumii sau uitați, ei lucrează pe termen lung.

Privite, cărțile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauți și să te duci către ele. Ființa lor este așteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?

Tăcerea cărților și rugămintea lor nerostită. Ele nu-și pot cere „dreptul de a fi deschise“. Cărțile nu fac grevă, pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este încă.

Când privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război și pace. Doamnele aliniate, așteptând, de-a lungul peretelui. Spaima Natașei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, „gata deopotrivă și de deznădejde, și de extaz“. Iar apoi, prințul Andrei care se apropie și îi propune un „rond de vals“. „De când te așteptam“, pare că spune Natașa, iar zâmbetul i se ivește pe față „în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească“. Şi, „speriată și fericită“, își sprijină mâna pe umărul prințului Andrei.

Splendid în scena aceasta este că prințul Andrei o descoperă pe Natașa din întâmplare, pentru că discuția la care participă îl plictisește și pentru că, în fond, Bezuhov e cel care-l roagă să o invite pe Natașa. Ochii prințului trecuseră înainte peste ea, fără ca el să o vadă. Ar fi putut tot atât de bine, hotărându-se să danseze, să o invite pe verișoara Natașei, pe Sonia, sau pe cea mai frumoasă femeie a Petersburgului, pe contesa Bezuhova, care de altminteri deschide balul. Prințul o alege deci din întâmplare pe Natașa care așteaptă tremurând.

Dar alegând-o și dansând cu ea, Bolkonski descoperă că, dintre toate femeile care luau parte la cel mai strălucitor bal al anului, Natașa, o fetișcană încă, cu „brațele ei slabe și urâte“, era cea mai frumoasă. Ascunsă până atunci în mulțimea indistinctă a doamnelor din sala de bal, frumusețea ei devine dintr-odată, prin alegerea lui Bolkonski, vizibilă. Prințul, care era, spune Tolstoi, „unul dintre cei mai buni dansatori ai timpului său“, o ridică, prin alegerea lui, pe soclul propriei ei splendori. Abia aleasă și abia dansând, Natașa devine aparentă în frumusețea ei.

Cărțile aliniate, așteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască asupra uneia anume. Apoi mâna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte.

Îi e totuna unei cărți în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important este ca ea să fie citită — și, astfel, să fie mântuită de aparența de simplu obiect rătăcit printre alte obiecte. Pentru că oricât de arătoasă ar fi, cartea nu există încă în simpla ei materialitate. Ea nu este un obiect, ci un obiect de citit și, astfel, singurul corp spiritual existent pe lume.

„Librarii, domnul meu, sunt cei mai mari codoși. În fiecare zi îi împing pe oameni în brațele câte unei cărți. Şi unde mai pui că după nopțile petrecute în tovărășia unor asemenea iubite rămâi nu numai vlăguit, dar și cu mințile rătăcite.“

Shakespeare, Hamlet, actul II, scena 2 (replică apocrifă)

Splendoarea cărții este că ea nu se impune de la sine. Alături de foame, de frig și de eros, nu există nevoia irepresibilă de a citi. Cartea nu este „cea de toate zilele“ — ca pâinea, ca apa, ca hainele. Nu citești așa cum resimți nevoia de a mânca atunci când îți este foame. Întâlnirea cu cartea