întors din Vietnam, în 1973, am renunţat la acest post, chiar dacă îmi plăcea enorm să pilotez avioane. Mi-am găsit o slujbă la Compania Xerox. M-am angajat acolo dintr-un singur motiv, şi nu pentru avantaje. Eram o persoană timidă şi nimic nu mă înspăimânta mai tare pe lumea asta decât ideea de a vinde ceva. Compania Xerox avea cele mai bune programe de pregătire din America pentru agenţii de vânzări.

Tatăl meu cel bogat era mândru de mine. Celui cu şcoală îi era ruşine cu mine. Ca intelectual, considera că agenţii de vânzări îi sunt inferiori. Am lucrat patru ani la Xerox, până ce am învăţat să-mi stăpânesc frica de a bate pe la uşi şi de a fi refuzat. De îndată ce am reuşit să fiu permanent între primii cinci la vânzări, din nou mi-am dat demisia şi am mers mai departe, lăsând în urmă o altă strălucită carieră la o companie excelentă.

În 1977, am pus bazele primei mele companii. Tatăl cel bogat ne învăţase pe mine şi pe Mike cum să ţinem hăţurile într-o companie. Acum trebuia să profit de aceste informaţii şi să le pun cap la cap. Primul meu produs, portofelul din nailon, era făcut în Orientul îndepărtat şi adus într-un depozit din New York, nu departe de unde făcusem eu şcoala. Îmi încheiasem studiile oficiale şi era cazul să îmi iau zborul. Dacă dădeam greş, dădeam faliment. Tatăl meu cel bogat era de părere că e mai bine să dai faliment până în 30 de ani. „Îţi mai rămâne timp să-ţi revii”, ne sfătuia el. În ajunul celei de-a treizecea aniversări, primul transport tocmai pleca din Coreea îndreptându-se spre New York.

Şi în prezent fac afaceri internaţionale. Şi în continuare, aşa cum mă sfătuise tatăl meu cel bogat, mă aplec în special asupra popoarelor în formare. Actualmente, compania mea de investiţii operează în America de Sud, Asia, Norvegia şi Rusia.

Există o butadă veche care sună cam aşa: „JOB este acronimul lui «Just Over Broke» (Imediat După Faliment).” Şi, din păcate, trebuie să mărturisesc că acest lucru se aplică în cazul a milioane de oameni. Pentru că şcolile nu gândesc în termeni de inteligenţă financiară, majoritatea celor care muncesc „trăiesc la minima rezistenţă”, muncesc şi-şi plătesc facturile.

Mai există o altă teorie îngrozitoare de management, care sună cam aşa: „Angajaţii se străduiesc cât să nu fie concediaţi, iar patronii îi plătesc cât să nu-şi dea demisia.” Şi dacă urmăriţi nivelul salariilor din majoritatea companiilor, veţi constata că există un sâmbure de adevăr în această afirmaţie.

În general, rezultatul este că majoritatea celor care muncesc nu progresează niciodată. Ei fac ceea ce au fost învăţaţi să facă, „îşi iau o slujbă sigură”. Majoritatea celor care muncesc se concentrează asupra muncii pentru plată şi avantaje, care constituie o răsplată pe termen scurt şi care adesea este dezastruoasă pe termen lung.

În schimb, le-aş recomanda tinerilor să-şi caute de lucru în funcţie de ce ar putea învăţa din acea slujbă, şi nu pentru ceea ce câştigă. Ei ar trebui mai întâi să caute să descopere de ce aptitudini este nevoie pentru o anumită profesie, şi asta înainte de a intra în infernala „cursă a şobolanului”.

Odată ce oamenii sunt prinşi în capcana de o viaţă a plăţii facturilor, ajung ca micii hamsteri care învârt rotiţele de metal din cuştile lor. Lăbuţele lor aleargă cu patimă, roata se învârteşte cu patimă, dar vine şi ziua de mâine şi se trezesc în aceeaşi cuşcă: grozavă slujbă, n-am ce spune.

În filmul „Jerry Maguire”, cu Tom Cruise, există multe replici excelente. Cea mai memorabilă este: „Să văd banii.” Dar există una şi mai adevărată. Ea este spusă atunci când Tom Cruise pleacă de la firmă. Tocmai fusese concediat şi întreabă întreaga companie: „Cine vrea să vină cu mine?” Şi se aşterne o tăcere mormântală. Doar o femeie se ridică şi spune: „Eu aş veni, dar peste trei luni urmează să mă avanseze.”

Această afirmaţie este poate cea mai reală din întreg filmul. E genul de afirmaţie pe care oamenii şi-o mărturisesc în gând, preocupaţi fiind să-şi plătească facturile. Ştiu că tatăl meu cu şcoală aştepta cu nerăbdare în fiecare an mărirea salariului şi de fiecare dată era dezamăgit. Drept pentru care se apuca iar de studiu, ca să obţină noi diplome şi o mărire de salariu, dar din nou se alegea cu o dezamăgire.

Întrebarea pe care o pun adesea este: „Unde duce această activitate zilnică, de fapt?” Exact ca în cazul micuţului hamster, mă întreb dacă oamenii îşi pun problema unde îi duce de fapt munca de zi cu zi. Ce le rezervă viitorul?

Cyril Brickfield, fostul director executiv de la Asociaţia Americană a Pensionarilor, declara că: „Pensiile private se află într-o stare de adevărat haos. Mai întâi, 50% din forţa de muncă actuală nu are nici un fel de pensie. Fie şi numai asta, şi ar trebui să fie un motiv serios de îngrijorare. Iar între 75 şi 80% dintre ceilalţi 50% au pensii insuficiente, de 55 sau 150 sau 300 de dolari pe lună.”

În cartea sa „The Retirement Myth” („Mitul pensionării”), Craig S. Karpel scrie: „Am fost la sediul unei firme de importanţă naţională ce se ocupă de consultanţă în privinţa pensiilor şi am cunoscut-o pe cea care ocupa funcţia de director specializat în conceperea planurilor de pensii mari pentru cei din conducere. Când am întrebat-o la ce ar trebui să se aştepte cei care n-au funcţii de conducere în privinţa venitului din pensii, ea mi-a spus cu un zâmbet încrezător: «Glonţul de Argint».

«Ce înseamnă Glonţul de Argint?» am întrebat.

Ea a ridicat din umeri: «Dacă această generaţie numeroasă de tineri şi-ar da seama că nu va avea bani din care să trăiască la bătrâneţe, şi-ar zbura creierii.»” Karpel continuă prin a explica diferenţa dintre vechiul plan de pensionare cu beneficii clare şi planul cel nou, 401K, care este riscant. Nu e nimic îmbucurător pentru cei care muncesc în ziua de azi. Şi acum mă refer doar la pensii. Dar dacă ar fi să adaug asigurările medicale şi căminele de bătrâni, totul ar deveni şi mai înspăimântător. În cartea sa