din 1995, autorul arată că taxele pentru căminele de bătrâni au crescut de la 30.000 de dolari pe an la 125.000 de dolari pe an. El a mers la un azil de bătrâni curăţel, fără pretenţii, din cartierul lui, şi a descoperit că în 1995 costa 88.000 de dolari pe an.

Deja multe spitale din ţările cu un sistem medical social trebuie să ia nişte hotărâri extrem de grave, cum ar fi „cine trăieşte şi cine moare”. Aceste hotărâri pornesc pur şi simplu de la suma pe care o deţin şi de la cât de bătrâni sunt pacienţii. Dacă e vorba de un pacient bătrân, adesea va fi tratat un altul mai tânăr. Pacientul bătrân şi sărac este trecut undeva pe lista de aşteptare. Deci aşa cum cei bogaţi îşi pot permite un sistem de învăţământ mai bun, tot aşa ei vor rămâne în viaţă, în vreme ce aceia care n-au prea mulţi bani vor muri.

În consecinţă, mă întreb: cei care muncesc se gândesc oare la viitor sau la următoarea leafă, îşi fac oare gânduri pentru ce-i aşteaptă?

Când discut cu adulţii care doresc să câştige mai mulţi bani, le recomand de fiecare dată acelaşi lucru - să încerce să aibă o privire în perspectivă asupra vieţii lor. În loc să muncească pur şi simplu pentru bani şi pentru siguranţa zilei de mâine, ceea ce recunosc că este important, le sugerez să-şi mai ia o slujbă, dobândind astfel o nouă abilitate. Le recomand adesea să intre într-o reţea de companii de marketing, ceea ce se numeşte şi „multilevel marketing”, dacă într-adevăr vor să înveţe cum să vândă ceva. O parte dintre aceste companii au nişte programe de pregătire excelente, care îi ajută pe oameni să-şi depăşească frica de eşec şi refuzul, acestea fiind principalul motiv pentru care se ajunge la insuccese. Educaţia este mai preţioasă decât banii, mai ales pe termen lung.

Adesea, când fac această sugestie, mi se răspunde: „E prea mare efortul” sau: „Nu vreau să fac decât ceea ce mă interesează.”

În cazul afirmaţiei „E prea mare efortul”, îi întreb: „Şi atunci preferaţi ca o viaţă întreagă să daţi statului 50% din ceea ce câştigaţi?” Celorlalţi, care răspund că „Nu vreau să fac decât ceea ce mă interesează”, le spun: „Nu mă interesează să merg să fac gimnastică, dar totuşi mă duc pentru că vreau să mă simt mai bine şi să trăiesc mai mult.”

Din păcate, există un sâmbure de adevăr în expresia „Nu înveţi cal bătrân la buiestru.” Dacă o persoană nu este obişnuită cu schimbările, îi va fi greu să se schimbe. Dar pe aceia dintre noi care nu sunt convinşi că trebuie să munceşti pentru a învăţa ceva nou aş vrea să-i încurajez: „Viaţa seamănă mult cu mersul la sala de sport.” Cel mai greu e să te urneşti. După aceea, e simplu. De multe ori, mi-a fost greu să mă duc, dar odată ajuns acolo şi apucându-mă de treabă, mi-a făcut plăcere. După ce terminam exerciţiile de gimnastică, mă bucuram de fiecare dată că am reuşit să mă conving să merg.

Dacă nu sunteţi dispuşi să munciţi ca să învăţaţi ceva nou si insistaţi în schimb asupra unei înalte specializări în domeniul vostru, interesaţi-vă mai întâi dacă firma la care lucraţi are sindicat. Sindicatele apără specialiştii.

Tatăl meu cu studii, după ce a ieşit din graţiile guvernatorului, a ajuns liderul sindicatului profesorilor din Hawaii. El mi-a spus că a fost cea mai grea slujbă pe care a avut-o vreodată. Pe de altă parte, tatăl meu cu bani s-a străduit toată viaţa ca nu cumva companiile lui să ajungă să aibă sindicat. Şi a reuşit. Cu toate că sindicatele erau aproape de fiecare dată, tatăl cel bogat a reuşit să le învingă.

Personal, nu sunt de partea nimănui, pentru că îmi dau seama de avantajele ambelor situaţii. Dacă veţi face aşa cum sunteţi învăţaţi la şcoală, adică să dobândiţi o înaltă specializare, căutaţi protecţia sindicatelor. De exemplu, dacă mi-aş fi continuat cariera de pilot, m-aş fi orientat spre o companie care ar fi avut un puternic sindicat al piloţilor. De ce? Pentru că mi-aş fi dedicat viaţa învăţării unui singur lucru care are valoare într-o singură direcţie. Dacă aş fi fost exclus din acest domeniu, specializarea mea de o viaţă n-ar mai fi avut nici o valoare într-un alt domeniu. Un pilot cu vechime - cu 100.000 de ore de transport aerian serios şi care câştigă 150.000 de dolari pe an - greu îşi găseşte de lucru, adică o slujbă de profesor, de exemplu, pe un salariu similar. În ce priveşte specializarea, nu este întotdeauna posibil ca ea sa fie transferată dintr-un domeniu în altul, pentru că specializarea unui pilot în aviaţia comercială nu este la fel de importantă şi în sistemul educaţional.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru medici. Cu toate aceste schimbări din domeniul medical, mulţi specialişti trebuie să se conformeze unor organizaţii cum ar fi HMO. Categoric că profesorii de şcoală generală trebuie să fie membri de sindicat. Actualmente în America sindicatul profesorilor este cel mai mare şi cel mai bogat dintre toate. National Education Association (Asociaţia Naţională pentru învăţământ) are un cuvânt foarte greu de spus din punct de vedere politic. Profesorii au nevoie de protecţia sindicatului lor pentru că şi specializarea lor are o valoare limitată exclusiv la domeniul învăţământului. Aşadar, regula principală este: „Specializaţi-vă şi apoi intraţi în sindicat.” Aceasta este o mişcare inteligentă.

Atunci când i-am întrebat pe cei cărora le predam: „Câţi dintre voi puteţi face un hamburgher mai bun decât McDonald's?”, aproape toţi au ridicat mâna. După care i-am întrebat: „Dacă atât de mulţi dintre voi puteţi face un hamburgher mai bun, cum se face că McDonald's câştigă mai mulţi bani decât voi?”

Răspunsul este clar: McDonald's excelează în afaceri. Are un sistem imbatabil. Motivul pentru care atâţia oameni talentaţi sunt săraci constă în faptul că îi preocupă modul în care să facă un hamburgher mai bun, neştiind în schimb mai nimic despre cum se fac afacerile.

Un prieten de-al meu din Hawaii este un mare artist. El câştigă considerabil. Într-o bună zi, avocatul mamei lui